Printre amerindienii din Amazonia se întîlnesc diferite forme de mariaj – unele strict endogame, iar altele cu un grad înalt de exogamie, în funcție de contextul social și în funcție de landșaftul în care sunt situate respectivele triburi. Un exemplu de endogamie foarte pronunțată vom întîlni la amerindienii seminomazi sirionó, care și-au găsit loc de refugiu în adîncurile junglelor din Bolivia; ei sunt divizați în comunități formate din 30-40 pînă la 120 de indivizi, iar fiecare comunitate se află la o distanță de 8-10 zile de parcurs una de alta.
Din cauza acestor condiții, exogamia este rară și contactele sexuale sunt limitate aproape exclusiv în cadrul comunității; de aici provine libertatea tinerilor sirionó de a schimba partenerii sexuali, ca un mecanism de compensare a riscurilor asociate consangvinizării prea strînse, cînd pot apărea mutații nocive; implicit, soțul poate avea contacte sexuale cu surorile soției sale, iar soția poate avea contacte sexuale cu frații soțului său. Sunt tabuizate doar contactele sexuale dintre un băiat și fiica surorii tatălui său; în schimb este recomandată căsătoria între băiat și fiica fratelui mamei sale; sirionó respectă tradiția matriliniară [Holmberg, 1950].
Ceva asemănător se întîmplă și la amerindienii piaroa (localizați în junglele din Venezuela și Columbia); ei locuiesc în comunități compacte – formate din cîteva duzini de indivizi – de la 14 pînă la 60 de persoane, iar distanța dintre comunitățile învecinate e de aproximativ de o jumătate de zi de mers. La acești amerindieni căsătoriile sunt endogame sau semiendogame, cele dintre doi tineri fiind admise atunci cînd tatăl mirelui este cumnat cu tatăl miresei sau cînd mama mirelui este cumnată cu mama miresei; la modul practic, doi cumnați sau două cumnate se înțeleg în privința căsătoriei dintre copiii lor [Overing Kaplan, 1973, p. 560]. Aceste raporturi și scheme de mariaj reglementează viața conjugală a amerindienilor și permit supraviețuirea lor într-un cadru populațional limitat.
Antropologul francez Claude Lévi-Strauss, care a studiat mai multe grupuri de amerindieni din Amazonia, a trăit o vreme în satul Kejara printre membrii grupului bororo; acolo el a descoperit o structurare deosebit de interesantă a comunității. Satul avea colibele dispuse circular și era împărțit în două jumătăți, fiecare cu denumirea sa – cera la nord și tugare la sud –, și regula este că un individ bororo aparține întotdeauna aceleiași jumătăți din care face parte și mama lui (reședința deci e matrilocală, iar sistemul de filiație e matriliniar, cînd copilul moștenește identitatea de clan a mamei); totodată, și aici e nuanța cea mai interesantă, individul se poate căsători doar cu o persoană din cealaltă jumătate. „Dacă mama mea este cera și eu voi fi cera, iar soția mea va fi tugare”, exemplifică antropologul.
Cînd se căsătorește, bărbatul traversează linia care separă comunitatea și se mută cu traiul în jumătatea comunității de unde provine soția sa. Jumătățile, cu toate că sunt înrudite între ele și constituie, în fond, o comunitate unită, trădează și o anumită rivalitate. În același timp, satul e împărțit și pe axa est-vest (fără să fi fost descifrat rostul acestei împărțiri), iar fiecare grup – și cera, și tugare – este subdivizat în ginți (sau clanuri), iar gințile în familii (în fiecare colibă trîind cîteva familii din aceeași gintă), ceea ce face ca întreaga rețea socială să fie destul de complex structurată [Lévi-Strauss, 1956/1968, p. 228-230]. În cazul amerindienilor bororo, noi vedem un exemplu încă tipic de endogamie izolată, dar cu elemente care simulează exogamia – cînd un schimb bine organizat de parteneri sexuali contribuie la dinamica sănătoasă a micii populații formate din pînă la 200 de indivizi.
Judecînd după toate aceste exemplificări, endogamia se arată a fi, cu adevărat, un fenomen extrem de răspîndit geografic și istoric. Și, într-o foarte mare măsură, etniile au provenit și s-au consolidat ca entități reale, sociobiologice, datorită practicilor endogame. În formularea unui cercetător: „Etnicitatea, prin sine, generează endogamia și, la rîndul său, nu poate exista fără acea endogamie”; iar practicile endogame ale indivizilor „sunt determinate nu atît de factorii socioculturali, ci mai curînd de o convingere lăuntrică (aceștia «sunt de-ai mei», iar ceilalți «nu sunt de-ai mei»!)” [Рыбаков, 2001, p. 152]. La originea acestor înclinații spre endogamie, spre conservarea setului de gene înrudite în perimetrul aceleiași comunități, stau nu doar regulile comunitare, ci, mai ales, unele mecanisme evolutive extrem de subtile, pe care le vom examina în capitolul despre selecția de rudenie, din partea a V-a a cărții.
În imagine: Un sătuc al amerindienilor bororo filmat de sus. Se vede bine repartiția circulară a colibelor (în care trăiesc mai multe familii aparținînd aceluiași clan); în centrul comunității se află o colibă lungă, care reprezintă reședința sau casa bărbaților.
(va urma)
