Eroarea lui Freud în privința lui Oedip
Și acum avem toate temeiurile să punem sub semnul întrebării teza vestită a lui Sigmund Freud, care considera că între părinți și copii există o pasiune și o atracție sexuală inconștientă. După Freud, această atracție lăuntrică poate fi atât de puternică, încât a trebuit să fie interzisă prin norme morale severe, a trebuit să fie tabuizată și reprimată, creându-i individului un motiv de frustrare și de învinovățire pentru dorințele sale necuviincioase. Am auzit cu toții despre complexul Oedip, formulat de Freud pentru a-și argumenta ipoteza sa psihanalitică. Numai că, de fapt, cea mai celebră ipoteză a lui Freud pare a fi și una dintre cele mai eronate. El s-a inspirat din tragedia omonimă a lui Sofocle, „Oedip rege”, interpretând-o de o manieră absolut frivolă și denaturând însăși esența fabulei. Dacă citim tragedia lui Sofocle, ne vom convinge că lucrurile stau altfel decât a încercat să le prezinte Freud.
În tragedie, tânărul Oedip primește prorocirea că va comite o necinstire față de părinții săi; speriat să audă asta, el a plecat de acasă, cât mai departe de părinții săi adoptivi (despre care credea că sunt părinții lui naturali și pe care voia să-i protejeze de rele). Însă, printr-o înlănțuire de împrejurări, s-a întâmplat că Oedip l-a întâlnit pe tatăl său biologic (pe care nu-l știa drept tată), a intrat în conflict cu el și l-a omorât, apoi a întâlnit-o pe mama sa biologică (ea fiind regina unei cetăți unde el fu întâmpinat ca erou), cu care s-a cuplat, neștiind și neimaginându-și că aceea putea fi mama lui și nici ea nu-și putuse imagina așa ceva. Toate acele fapte – și paricidul, și incestul – au fost comise fără ca Oedip sau părinții lui să știe că ei sunt rude, că sunt fiu, tată, mamă…
Examinând piesa lui Sofocle, vom identifica mai multe versuri în care este subliniată ignoranța lui Oedip față de cine sunt adevărații lui părinți. Astfel, după ce nelegiurile au fost comise, prorocul Tiresias îi reproșează la un moment dat: „Tu, făr’ s-o știi, cu cei de-un sânge te-ai legat. Ce rușinos!”. Dar, la acea etapă, Oedip încă nu înțelege aluziile, el încă nu știa ce a comis și împotriva cui. Iar în dialogul cu un vestitor venit din cetatea părinților adoptivi, Oedip declară că nicicând nu se va întoarce la părinții săi (pe care îi considera naturali, neștiind că ei, de fapt, l-au adoptat). Și când vestitorul îl întreabă: „Te temi să cazi cu-ai tăi părinți în vreun păcat?”, Oedip îi răspunde cu hotărâre: „Bătrâne, da! Mereu mă chinuie-acest gând”. Vedem deci că tânărul nu numai că nu avea gânduri incestuoase, oricât de ascunse, ci, speriat de prorocirea grea, făcea totul pentru a evita înfăptuirea ei, se ținea departe de cei pe care-i considera părinți.
Într-un sfârșit, când Oedip descoperă ce a săvârșit – omorul tatălui și căsătoria incestuală cu mama sa, care i-a născut și patru copii –, el trăiește o suferință sfâșietoare și o rușine de nedescris; luând un ac de prins hainele, își sparge în disperare ochii, ca să orbească și să nu mai vadă lumea asta, care a conspirat atât de dur împotriva lui; iar mama sa, aflând cu cine a împărțit patul, își pune capăt zilelor prin spânzurare. Sofocle redă strigătul regelui, cel supărat pe soartă, pe zei și pe sine:
„Duceți-mă grabnic de-aicea, departe
De-aceste meleaguri! Duceți-l
Pe-acest blestemat cum nu-i altul pe lume,
Că grele păcate m-apasă.
Ca mine de zei dușmănit nu e nimeni.”
(…)
„Și, vai, zămislit-am eu însumi
Copii cu aceea ce însăși m-aduse
Pe lume! De-o fi vreo năpastă
Mai grea decât însăși năpasta, ea, ție,
Oedip, îți fost-a ursită!”
Înțelegem direct de la Sofocle, fără interpretarea inadecvată și chiar vulgară a lui Freud, că incestul lui Oedip a fost accidental, a fost dictat de blestemul sorții sale, iar Oedip a trăit deopotrivă repulsie și oroare de la conștientizarea acțiunilor sale. Să avem în vedere și faptul că Sofocle a dezvoltat subiectul în alte două tragedii – „Oedip la Colona” și „Antigona” –, în care accentuează suferințele suportate de eroii săi, cauzate de descoperirea actului incestuos și a paricidului; Freud însă, potrivit unor surse , n-a ținut cont de aceste nuanțe și dezvoltări narative, mărginindu-se fie cu o lectură superficială a piesei Oedip rege, fie numai cu vizionarea spectacolului pus pe scena teatrului, din care a extras o interpretare strict personală, conectată la fantezii infantile și la o imaginație psihanalitică.
Despre contradicția categorică dintre teza lui Westermarck (privind evitarea instinctuală a incestului) și cea a lui Freud (privind existența unei înclinații incestuale native) s-a scris mult în diferite articole de psihologie, antropologie și biologie evoluționistă. Cercetătorul australian Robert A. Wilson a identificat patru chestiuni care dezvăluie pozițiile opuse dintre cele două concepte asupra incestului:
a. Sunt oare animalele nonumane incestuoase de la natură? b. Este oare dorința sexuală o trăsătură importantă a prunciei și copilăriei? c. Se află oare tabuul incestului în dezacord cu dorințele noastre sexuale fundamentale? d. Avem oare nevoie de reguli stricte pentru a combate dorințele, intențiile și comportamentele noastre incestuoase?
La fiecare dintre aceste întrebări, cei care împărtășesc viziunea freudistă trebuie să răspundă afirmativ, iar cei care dau dreptate viziunii westermarckiste vor răspunde negativ. Cât îl privește pe Wilson însuși, el consideră că premisele de care s-a ghidat Freud acum un secol și ceva erau falacioase și se bazau pe date și interpretări eronate, în timp ce sociobiologia, primatologia și antropologia din prezent susțin caracterul biologic al aversiunii față de incest. Wilson conchide: „Să atribui o dorință sexuală adânc înrădăcinată nu numai copiilor prepubertali, ci și pruncilor abia născuți a fost una dintre cele mai nemaipomenite și mai dăunătoare gafe teoretice care a afectat psihiatria clinică în secolul XX” [Wilson, 2021].
(va urma)
