Astăzi, la rubrica „Istoria ne-nvață minte”, am decis să readuc în prim-plan o expresie celebră, devenită una dintre frazele mele preferate. Am observat însă că, deși o folosesc destul de des, publicul nu este pe deplin familiarizat cu semnificația
ei profundă. Vorbim despre o formulare care funcționează ca o adevărată armă logică împotriva demagogiei universale: „HIC RHODUS, HIC SALTA!” — „AICI ESTE RODOS, AICI SĂ SARI!”.
De mai bine de trei decenii — ne apropiem vertiginos de ispășirea a patruzeci de ani —, asistăm pe scena publică la același spectacol grotesc și repetitiv. Suntem ostaticii unor impostori notorii, măcinați de o foame ancestrală de jaf, avuție și putere. Guvernanții hoți și nesățioși, niște conchistadori de carton sau „micii faraoni” — așa cum îi numea memorabil bunicul meu, Vasile Țurcanu din Buda Călărașilor —, ne amăgesc cu un cinism revoltător. Acești rătăciți pretind că ne călăuzesc pașii ba spre mirajul american, ba spre rigoarea elvețiană, ba spre paradisul european ori prin cine știe ce galaxii intercosmice abstracte, unde, conform propagandei electorale, ar curge râuri de lapte și miere.
În realitate, păgubosul exod imaginar nu este altceva decât paravanul perfect pentru sinistra lor mașinație. În timp ce ne supun unui drum fără sfârșit și fără busolă spre un orizont utopic, prădătorii ajunși la putere printr-un sistem politic iluzoric și defect storc sistematic ultimele bogății ale țării. Fanarioții de la tribune ne condamnă cu sânge rece la mizerie și degradare, păstrând laptele și mierea exclusiv pentru propriile buzunare. Ne vor veșnic rătăcind „pe drum”, tocmai pentru ca noi să nu ne oprim niciodată să-i tragem la răspundere.
Prin urmare, adevărul istoric le aplică astăzi o palmă morală devastatoare. Rădăcinile faimosului dicton coboară adânc în antichitate și sunt indisolubil legate de numele lui Ezop, legendarul creator de pilde din secolul al VI-lea î.Hr. În istoriografia universală, el este recunoscut în unanimitate drept părintele fondator al fabulei ca gen literar. O figură fascinantă, semi-legendară, sclavul eliberat exclusiv datorită unei minți sclipitoare a devenit arhitectul „limbajului ezopic” — acea artă subtilă de a camufla adevăruri politice dure și critici la adresa tiranilor în spatele unor alegorii cu animale.
Mai mult decât atât, numeroase izvoare atestă faptul că înțeleptul s-ar fi născut în Frigia și ar fi aparținut marelui neam al tracilor. O asemenea nuanță ne oferă o mândrie aparte: din punct de vedere genetic și istoric, ilustrul titan este, de fapt, un strămoș de-al nostru. Deoarece Ezop își propovăduia învățăturile doar pe cale orală, manuscrisele originale nu s-au păstrat. Totuși, parabola sa, cunoscută sub titlul „Atletul lăudăros”, a supraviețuit timpului prin intermediul textelor ulterioare.
Cel care i-a oferit însă o nouă strălucire stilistică și a transformat povestea într-un reper cultural nemuritor a fost poetul roman Fedru, în secolul I d.Hr. În celebra sa antologie, sub numărul 23, el a șlefuit și a popularizat expresia în varianta sa latină, intrată definitiv în conștiința universală: „HIC RHODUS, HIC SALTA!”.
Interesant este faptul că faimosul aforism a devenit un reper de cult în gândirea filozofică europeană, chiar dacă semnificația inițială a suferit o transformare profundă din cauza unui ingenios joc de cuvinte. În limba greacă, numele insulei Rodos este omonim cu termenul ce desemnează „roza”, în timp ce verbul latin „salta” ascunde un dublu înțeles, putând însemna atât „sari”, cât și „dansează”.
În celebra operă „Filosofia dreptului”, Georg Wilhelm Friedrich Hegel a speculat plastic ambivalența lingvistică menționată și a parafrazat dictonul într-o cheie memorabilă: „Hier ist die Rose, hier tanze” — „Aici este roza, aici dansează!”. Prin intermediul formulei respective, gânditorul lansa o critică satirică la adresa celor care construiesc utopii sterile sau visează la lumi ideale și îndepărtate, exact ca lăudărosul din poveste. Mesajul hegelian era clar: adevărata cunoaștere nu trebuie să caute himere, ci are datoria de a descoperi rațiunea și frumusețea în realitatea imediată, trăind și activând în momentul prezent.
Ulterior, marii analiști politici ai secolului al XIX-lea au preluat cu entuziasm expresia, oferindu-i o notorietate maximă în studiile dedicate doctrinelor de stat, unde au contopit ambele variante — cea cu saltul și cea cu dansul. În viziunea filozofică modernă, maxima a recăpătat sensul combativ, de o duritate tranșantă. Cuvintele s-au transformat într-un imperativ politic, într-o chemare radicală la acțiune: liderii care pretind că transformă societatea nu au dreptul să se ascundă în spatele unor teorii abstracte sau să aștepte la nesfârșit „condiții ideale”.
Când momentul istoric critic a sosit, masca vorbelor mari trebuie să cadă, lăsând loc faptei brute. Ai în față realitatea concretă? Demonstrează ce poți! Parabola ne transpune în agora antică, unde un călător proaspăt revenit pe meleagurile natale, după o lungă absență, își asalta concetățenii cu un potop de autoelogii și fapte de vitejie imaginate prin țări îndepărtate. Punctul culminant al delirului verbal era un pretins salt astronomic pe care l-ar fi reușit pe insula Rodos.
Personajul susținea cu înverșunare că a plutit prin aer pe o distanță atât de uriașă, încât niciun campion olimpic nu ar fi capabil măcar să egaleze o performanță de o
asemenea magnitudine. Dornic să ofere legitimitate minciunilor debitate, lăudărosul sfida mulțimea: „Dacă îndrăzniți să vă îndoiți de mine, mergeți chiar acum pe Rodos și chestionați localnicii! Au fost prezenți mii de martori la triumful meu absolut!”
În timp ce ascultătorii îl priveau uimiți și cu o fascinație naivă, lăsându-se hipnotizați de grandoarea expunerii, un cetățean simplu, imun la manipulare, a decis să spulbere iluzia colectivă. Omul a făcut un pas ferm în față, l-a privit pe falsul campion direct în ochi și i-a retezat definitiv avântul cu o replică de o luciditate sclipitoare: „Prietene, dacă tot ce spui este adevărat, la ce bun să mai străbatem mările și să căutăm martori? Imaginează-ți că insula Rodos este chiar aici, sub picioarele noastre. Aici este Rodos, aici să sari!”
Pus în fața realității brute, impostorul și-a pierdut instantaneu glasul. Realizând că nu poate mima competența, fugarul și-a luat tălpășița și a dispărut mâncând pământul, ascunzându-se de lume, mistuit de o rușine copleșitoare și de frica viscerală de a fi fost demascat în public. (va urma)
