Episcopii aparținînd Bisericii Romano-Catolice timpurii au inventat conceptul de iad, ca contrapunct la invenția la fel de umană a raiului, nu a unui zeu invizibil, imaginar.
Acesta din urmă este un loc fictiv unde „credincioșii” ar trebui să meargă, să trăiască pentru veșnicie în pace, iubire și armonie, după ce mor, dar numai dacă urmează dogmele creștine. Un astfel de concept, mai ales atunci cînd bonusul suplimentar de a fi reunit cu cei dragi deja morți, este o atracție psihologică puternică pentru un număr mare de oameni.
Iadul, un loc la fel de fictiv, este locul în care cei care nu urmează dogmele religioase sau „căd pe marginea drumului” sunt trimiși după ce mor, unde se presupune că vor arde pentru veșnicie într-un lac de foc. Acest lucru poate fi la fel de puternic în termeni psihologici, împiedicînd adepții să părăsească religia creștină.
Cu toate acestea, ambele concepte au aproximativ la fel de multe dovezi care le susțin ca toate celelalte credințe nebuloase ale religiei care le-a dat naștere, absolut nimic. Este pur și simplu o combinație de îndoctrinare religioasă, repetiție ritualizată constantă a conceptului de către religia creștină și procesul psihologic de confirmare a părtinirii multor oameni de a vrea să creadă că raiul este real, ceea ce păstrează ideile false ca acestea, încă existente.
Ai crede că astăzi oamenii ar avea suficient bun simț și cunoștințe pentru a realiza cît de false sunt astfel de concepte, promisiunile și amenințările lor, dar se pare că nu!
Încă mai cred că iadul există.
De ce creează Dumnezeu iadul, dar scrie că este atotștiutor și iubitor, dar a creat acel loc pentru tine în caz că nu crezi în zeul creștin?
Mihai Ursu
