Deci, constatăm că, pe de o parte, în comunităţile animale şi umane există tendinţa de combinare sexuală a genotipurilor înrudite (prin formarea perechilor în cadrul aceluiaşi trib sau grup etnic) pentru promovarea genelor comune, iar pe de altă parte, există tendinţa de evitare a incestului, pentru a exclude apariţia unui număr mare de mutaţii prin acumularea genelor recesive (gene potenţial responsabile de unele boli). Pentru buna dezvoltare a clanurilor, triburilor și etniilor este avantajoasă un fel de consangvinizare optimă, până la anumite limite, care exclud incestul și urmaşii infirmi [Bereczkei et al., 2004, 2009; Bereczkei, Gyuris, 2009].
La vremea sa, sociobiologul Pierre van den Berghe utilizase sintagma balanță optimă („an optimal balance between outbreeding and inbreeding”), pentru a descrie acea alegere a partenerilor pentru reproducere când sunt preferate rudele nici prea apropiate, nici foarte îndepărtate, astfel încât să fie evitată „criza consangvinizării”, dar, totodată, să funcționeze beneficiile nepotismului în cadrul relațiilor de grup [Berghe, 1983].
Funcționează aici și un anumit calcul rațional. Margaret Mead, în lucrările sale de antropologie, descria logica de care se conduceau bărbații din tribul de arapeși (din Papua Noua Guinee) când căutau un mire pentru fiicele lor – să fie din alt sat sau din alt clan, pentru a extinde cercul de rudenie. Mai întâi, bărbații afirmau că incestul e de neîntâlnit în comunitățile lor și asemenea scenarii nici nu erau puse în discuție acolo.
La întrebarea „Ce s-ar întâmpla dacă un bărbat ar vrea să se însoare cu sora sa?”, bătrânii arapeși au răspuns cu nedumerire: „Cum adică? Să te căsătorești cu sora ta? Dar ce obții? Nu vrei să ai cumnați? Nu înțelegi că dacă tu te căsătorești cu sora altui bărbat și alt bărbat se căsătorește cu sora ta, tu vei avea cel puțin doi cumnați, în timp ce dacă te căsătorești cu propria ta soră nu vei avea nimic? Și cu cine vei merge să vânezi? Cu cine o să lucrezi plantațiile? Pe cine o să vizitezi?” [Mead, 1935, p. 84].
În concluzie, vedem că, în paralel cu dorința lăuntrică de protejare a integrității genetice a grupului natal, întotdeauna a existat o tendinţă de schimb de gene între clanuri sau între grupurile învecinate, inclusiv ca o garanţie suplimentară pentru evitarea unor efecte nocive ale inbreedingului, când – de pe urma încrucişărilor în interiorul unui grup izolat – ar fi putut să apară prea mulţi indivizi cu mutaţii, iar grupul în întregime risca să degenereze şi să dispară.
În mod obişnuit, o comunitate are nevoie de un aflux periodic de gene din exterior, pentru a evita o consangvinizare excesivă. Un schimb chiar şi minor de gene (prin intermediul schimbului de indivizi) între grupuri era şi este suficient pentru împrospătarea genofondului populaţiei, cu păstrarea trăsăturilor genetice originare. În unele studii, cercetătorii au identificat că aproximativ 7,5% din căsătoriile contractate în societăţile tradiţionale, cum ar fi aborigenii australieni sau amerindienii din Brazilia, erau intertribale.
Se presupune că aceste mariaje exogame (pe linia schimbului de femei între comunităţi) au apărut anume ca un mod de evitare a consangvinizării excesive. Totodată, potrivit calculelor de genetică populaţională, un flux de gene de ordinul a 10% împiedică diferenţierea și distanțarea genetică prea mare a populaţiilor din aceleaşi arealuri [Morton, 1969].
Așadar, pe cale evolutivă și prin selecție naturală, la triburile umane s-a format un echilibru între căsătoriile endogame și cele exogame, astfel încât grupurile să-și păstreze un grad înalt de omogenizare genetică și, totodată, să-și asigure o variabilitate adaptivă. Ulterior, factorii sociali și culturali au influențat în mod complementar și au extins aceste predispoziții ereditare. Mai amplu și mai detaliat, practicile exogame le vom analiza în capitolele din partea a IV-a a cărții.
(va urma)
