Abstract
This study examines the contextual aspects of global trends through the lens of critical
geopolitics. The current stage of international development is characterized by a fundamental transformation of the global governance system, driven by revolutionary changes in information technology. For the purposes of this study, the global governance system is understood as the array of institutions, norms, and supranational forms of interaction among states and international or transnational organizations aimed at developing coordinated solutions to global challenges.
The current stage of international development is characterized by a process of fundamental transformation of the global governance system, driven by revolutionary changes in information technology. The global governance system is understood as an ensemble of supranational institutions, norms, and mechanisms through which states and international or transnational organizations interact, all aimed at formulating reliable solutions to global challenges.
In the new geopolitical landscape, the level of development of artificial intelligence (hereinafter referred to as AI) technologies is becoming a critical factor for national competitiveness and strategic autonomy, shaping new forms of international relations and the global security architecture. European states have recognized the strategic importance of artificial intelligence (AI) technologies and are proactively formulating visions for AI development, integrating it into public administration and military planning systems. This process is significant in the context of intensifying geopolitical competition and aims to ensure technological sovereignty in an emerging multipolar world. Key words:critical geopolitics, artificial intelligence, Ukraine, Russia, global order, geopolitical isobars.
Rezumat
Studiul se apleacă pe aspectele contextuale ale tendințelor în globalitate, în registrul geopoliticii critice. Etapa actuală a dezvoltării internaționale este caracterizată de o transformare fundamentală a sistemului de guvernanță globală sub influența schimbărilor revoluționare din tehnologia informației. În contextul acestui studiu, sistemul de guvernanță globală este înțeles ca ansamblul de instituții, norme și forme supranaționale de interacțiune dintre state și organizații internaționale/transnaționale, menite să dezvolte soluții coordonate la provocările globale.
Actuala etapă de dezvoltare internațională se caracterizează printr-un proces de transformare fundamentală a sistemului de guvernanță globală, sub influența schimbărilor revoluționare din tehnologia informației. Sistemul de guvernanță globală este înțeles ca un ansamblu de instituții, norme și mecanisme supranaționale prin care interacționează state, organizații internaționale/transnaționale,care sunt menite să enunțe soluții fiabile la adresa provocările globale.
În noul mediu geopolitic, nivelul de dezvoltare al tehnologiilor de inteligență artificială
(denumită în continuare IA) devine un factor critic în cadrul competitivității naționale și a autonomiei strategice, proiectînd noi forme în cadrul relațiilor internaționale și în arhitectura securității globale. Statele europene au recunoscut importanța strategică a tehnologiilor de inteligență artificială (IA) și formulează proactiv viziuni ce țin de dezvoltarea inteligenței artificiale, integrînd-o în sistemele de administrație publică și planificare militară. Procesul este relevant în contextul intensificării competiției geopolitice și în scopul asigurării suveranității tehnologice într-o lume multipolară emergentă.
Obiectivele cheie ale analizei
1. Războiul asimetric ruso-ucrainean.
2. Inteligența artificială și prioritățile resursei aero-dinamice în scopul determinării avantajelor pe cîmpul de luptă.
3. Flotila dronelor ucrainene, prima europeană, ca factor decisiv de descurajare a capabilităților Federației Ruse.
4. Stabilitatea strategică din secolul al XXI-le dependentă de disciplina tehnologică.
5. Impactul infrastructurii critice în condițiile noilor războaie.
Introducere
Ordinea mondială, care s-a format după cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a prăbușit. Superputerile și puterile regionale s-au angajat într-o competiție globală la nivel militar, economic, religios, tehnologic, politic, cultural, etc. Războaiele din Ucraina și din zona Golfului Persic reprezintă doar prima etapă a unei confruntări în plină desfășurare, menite să remodeleze ordinea mondială.
Următorul teatru al acestui conflict va fi, cel mai probabil partea de Sud-Est a continentului eurasiatic, unde converg toate premisele fundamentale: rivalitatea dintre Statele Unite și China pentru supremația asupra celei mai promițătoare piețe a viitorului – întinsă din Turcia și Iran pînă în Indochina și Indonezia; ascensiunea economică, militară și industrial-defensivă explozivă a națiunilor din regiune, pe fondul unor dispute
privind frontierele istorice și al unui mozaic de grupuri religioase și etnice, precum și prezența unei populații tinere numeroase, dublată de ambițiile tot mai mari ale liderilor politici.
Marea Eurasie se profilează drept ca o principală regiune economică a lumii, generînd noi legături comerciale, coridoare logistice și sisteme financiare și care își propune să funcționează autonom de Occident și care își dorește, în perspectivă, să depășească și să înlocuiască infrastructura globală instituită de acesta. În acest scop, războiul devine chintesențial pentru anumite state-puteri care își propun să-și mențină locul și rolul în arhitectura ordinii globale, accesul la anumite zone de influență și resurse. Dar care sunt obiectivele și caracterul războaielor?
Războaiele din trecut au fost adesea purtate pentru a controla teritorii și resurse, nici o țară nu deține în prezent armate cu milioane de militari care să realizeze o atare miză. Singurul scop realist constă în destabilizarea adversarului, subminarea bazei acesteia de resurse și crearea unei situații în care acesta să nu-și mai poată susține rezistență. Oare,
sugerează experiențele Ucrainei și Iranului că schimbările demografice și tehnologice au inaugurat deja războaie de uzură, de dezorganizare și demoralizare, conflicte de intensitate mai mică, dar perpetue, constînd dintr-o serie de atacuri în diverse domenii folosind o gamă largă de mijloace și metode? Războaie însoțite de negocieri constante care vizează nu achiziționarea de teritorii sau
schimbarea regimurilor, ci ridicarea tarifelor sau oprirea proiectelor care modifică debitele rîurilor? Războaie în care operațiunile comerciale și de luptă au loc simultan atît direct, cît și prin intermediul unor intermediari?
Dacă obiectivul este destabilizarea adversarului, țintele principale devin sistemele de susținere ale vieții și structurile de management societal și, prin extensie, indivizii cheie din cadrul acestor sisteme. Întreprinderile industriale complexe și de înaltă tehnologie, în special cele care deservesc sectorul apărării, nu pot fi înființate în număr mare, ceea ce le face vulnerabile. Societatea modernă nu poate funcționa normal dacă este privată de infrastructura-cheie din domeniul energiei, transporturilor sau comunicațiilor.
Într-o lume în care tehnologiile complexe, expertiza și inovația sunt tot mai apreciate, individul devine principalul activ și o resursă limitată. În Europa, pe fondul ratelor scăzute ale natalității, pierderile de vieți omenești sunt greu de compensat. Acestea sunt cu atît mai dureroase atunci cînd victima reprezintă o verigă esențială în procesul de inovare sau în sistemele de luare a deciziilor, ori un actor vital în viața economică, pe scurt, o investiție națională majoră în ceea ce privește educația și o experiență unică, netransferabilă.
Costul ridicat al capitalului uman implică mai mult decît simpla necesitate de a suplimenta efectivele de soldați cu roboți. Victoria sau înfrîngerea vor depinde de cine reușește să mobilizeze pentru propria cauză cel mai mare număr de oameni, în special pe cei mai talentați și capabili, fie din propriile rînduri, fie din tabăra adversă, și de cine îi poate motiva cel mai bine să dea dovadă de reziliență și spirit de sacrificiu. Un război de uzură este multidimensional și se desfășoară pe multiple planuri; forțele armate tradiționale îndeplinesc doar una dintre numeroasele sarcini implicate.
Conflicte paralele se poartă în spațiul cibernetic și în cel informațional-ideologic, precum și în domeniul comercial și economic, prin sancțiuni și restricții la export ori în arenele financiară și diplomatică, extinzîndu-se chiar și asupra sportului și culturii. În timp ce armatele ucid soldați, iar serviciile speciale îi vizează pe lideri, jurnaliștii și bloggerii demoralizează și destabilizează societatea. Marea majoritate a combatanților sunt, din punct de vedere tehnic, civili, lipsiți de ierarhii sau disciplină standard și sunt motivați de idei, bani și ambiție.
Operațiunile militare din ultimii ani au demonstrat că infrastructura critică existentă are șanse minime de a supraviețui unui război în care dronele parcurg mii de kilometri și lovesc cu o precizie de ordinul centimetrilor. Mai mult, astfel de capacități nu mai sunt deținute doar de state, ci și de carteluri infracționale și grupări teroriste. Expertiza rusă consideră că Ucraina face tot posibilul pentru a submina capacitatea Rusiei de a construi, moderniza și reface infrastructura, prin interdicții privind importul de echipamente, restricții asupra resurselor financiare și sabotaj tehnologic. În acest context, observăm o Rusie vulnerabilă la noile provocări ale competiției globale după ce a invadat Ucraina. Aici, nu includem teatrul de război din Ucraina, unde dronele au instituit un „acuarium” de supraveghere a militarilor ruși, neutralizarea lor, nici loviturile asupra rafinăriilor sau centrelor militare și logistice din Rusia. Astăzi, Moscova a devenit „un oraș de frontieră” după vizitele dronelor și aviației fără pilot la uzinele strategice militare sau rafinăriile rusești.
Uciderea establishmentului iranian de către Israel s-a bazat pe controlul asupra infrastructurii de telecomunicații, sisteme în care dezvoltatorii americani și chinezi au integrat capacități ce pot fi doar bănuite. Telefoanele mobile, routerele, turnurile de telefonie și camerele de supraveghere pot fi toate controlate de la distanță. Acest lucru, combinat cu capacitatea de a analiza volume uriașe de date colectate continuu, transformă practic orice individ într-un ostatic, în special pe cei care prezintă interes pentru adversar.
Actualmente statele se focusează prioritar pe un atac complex asupra sistemelor de comandă și control a inamicului. Statele Unite depun eforturi concertate pentru a dezvolta noi metode și tehnologii de informații și de comandă și control bazate pe inteligența artificială. Acestea permit prelucrarea instantanee a informațiilor din toate sursele disponibile și coordonarea unor operațiuni complexe, hibride, în timp real, anticipînd totodată potențialele acțiuni ale adversarului.
Indiscutabil, nu putem să nu ne aplecăm asupra proiectului geopolitic al fostului secretar
general NATO ANDERS FOGH RASMUSSEN, care propune ca să fie adunate șapte democrații într-o nouă alianță după modelul coaliției care lucrează în cazul Ucrainei. El ne spune că axa autocrațiilor se consolidează – o tendință evidentă pe frontul din Ucraina prin prezența soldaților Nord-coreeni și a dronelor iraniene.
Politica externă a SUA a devenit haotică, iar tarifele vamale au atins niveluri nemaiîntîlnite. China transformă dependența economică într-o armă pentru a obține supunerea politică a democrațiilor, una cîte una – de la Australia la Lituania, de la Coreea de Sud la Canada. Puterile democratice de talie medie se confruntă cu măsuri coercitive, cu protecționismul și cu instituții multilaterale care nu le mai pot oferi protecție. Precum ne relevă prezentul, puterile de mijloc au doar două opțiuni: să urmărească o autosuficiență de neatins sau să se mulțumească cu o suveranitate aparentă, ca sateliți ai unei mari puteri.
El propune o a treia cale. Potrivit lui, nucleul trebuie să fie format din „Cele Șapte Democrații” (D7) – Australia, Canada, Uniunea Europeană, Japonia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Regatul Unit, în calitate de membri fondatori. Împreună, aceștia însumează un PIB de aproximativ 36 de trilioane de dolari, reprezentînd circa 30% din totalul mondial. Ele dispun de o pondere economică suficientă pentru a rezista presiunilor coercitive, inclusiv din partea unor puteri hegemonice la nivel global.
D7 ar funcționa mai degrabă ca o avangardă decît ca un club exclusivist, fiind înconjurat de cercuri concentrice de membri asociați și parteneri care s-ar alătura unor inițiative specifice, formînd configurații flexibile de participanți (așa-numita „geometrie variabilă”). În primă fază, identificăm șase domenii potențiale de activitate:
– O alianță comercială plurilaterală – cu un număr limitat de membri – menită să păstreze un comerț deschis și bazat pe reguli, în contextul blocajului reformei OMC.
– Un „Articol 5” economic (inspirat de clauza de apărare colectivă a Tratatului Atlanticului de Nord) pentru a crea un front unit împotriva coerciției.
– O inițiativă tehnologică democratică vizînd stabilirea de standarde, coordonarea controalelor la export și investițiile comune în inteligența artificială, tehnologiile cuantice și domeniul spațial.
– O strategie privind materiile prime critice, pentru a pune capăt controlului Chinei asupra prelucrării metalelor din categoria pămînturilor rare.
– Un pilon de apărare – modelat după situația din Ucraina și „Coaliția celor dispuși”.
– Investiții globale coordonate, ca o alternativă reală la inițiativa chineză „Un brîu, o cale”.
Guvernanța D7 ar trebui eficientizată: un summit anual al liderilor, vot cu majoritate calificată și un secretariat restrîns, axat pe rezultate mai degrabă decît pe expansiune birocratică. Ușa trebuie să rămînă deschisă pentru Statele Unite și pentru oricine altcineva pregătit să își asume rolul de lider global al democrației.
Multilateralismul democratic poate fi construit printr-o rețea tot mai extinsă de acorduri
bilaterale și multilaterale între democrații, de la cele cu sisteme democratice profund înrădăcinate pînă la cele tinere și imperfecte. Această abordare a fost deja demonstrată de „Coaliția celor dispuși” pentru Ucraina, lansată în Martie 2025 de premierul britanic Keir Starmer și de președintele francez Emmanuel Macron. În prezent, aceasta reunește 34 de țări (35, incluzînd Ucraina). Ea funcționează în afara procedurilor NATO bazate pe consens, cadru în care ar fi fost blocată de Ungaria lui Orbán și, posibil, de alte state, însă se bazează pe deplin pe infrastructura, personalul și capacitățile de planificare ale
Alianței.
Arhitectura propusă aici este concepută să funcționeze fără participarea SUA; de fapt, ea este necesară tocmai pentru că SUA s-au retras din rolul lor de lider. Cu toate acestea, ușa trebuie să rămînă deschisă. SUA ar putea participa în calitate de membru asociat în anumite coaliții sau ar putea, în cele din urmă, să adere la nucleul D7, în cazul în care orientarea lor politică s-ar schimba.
Între timp, membrii D7 vor trebui să găsească un echilibru între două obiective: construirea unei structuri capabile să reziste presiunilor economice americane și menținerea relațiilor bilaterale cu Washingtonul, care rămîn de o importanță crucială în domeniul securității și nu numai. Statele membre D7 diferă semnificativ în ceea ce privește dependența lor economică de China și disponibilitatea politică de a adopta o linie dură. Coreea de Sud și Japonia sunt puternic integrate în lanțurile de aprovizionare chineze. UE este cel mai mare partener comercial al Chinei. Australia a înregistrat cea mai accentuată deteriorare a relațiilor cu Beijingul.
Aceste diferențe sunt reale, însă conceptul de „geometrie variabilă” a fost conceput tocmai pentru a le lua în considerare. O coaliție formată din cinci țări care acționează concertat rămîne mai puternică decît oricare dintre membri acționînd pe cont propriu.
(va urma)
