În opinia istoricului francez Fustel de Coulanges, atunci cînd clanurile și triburile se împrieteneau și decideau să-și unească forțele, se înfăptuia în mod necesar încă o procedură simbolică de maximă importanță – acceptarea unor zeități și a unor rituri religioase comune, care să reducă din distanța psihologică dintre grupuri. De fapt, fiecare familie și fratrie își păstra cultul privat al strămoșilor, numai că la zeitățile și simbolurile familiale se adăugau niște zeități și simboluri de anvergură mai largă. El explica: „Dar, așa cum mai multe fratrii se uniseră într-un trib, tot așa mai multe triburi au putut să se asocieze între ele, cu o condiție: să fie respectat cultul fiecăruia. În ziua cînd s-a făcut această alianță, s-a născut cetatea. (…) Triburile ce s-au grupat pentru a forma o cetate și-au aprins totdeauna un foc sacru și și-au atribuit o religie comună” [Coulanges, 1864/1984, p. 181]. După care precizează că, odată unite, fratriile sau triburile nu-și pierdeau individualitatea originară: „De la trib s-a trecut la cetate, dar asta n-a însemnat că triburile au fost dizolvate; fiecare dintre ele a continuat să formeze un corp, aproape ca și cînd cetatea n-ar fi existat” [ibid., p. 182].
Și polisurile grecești, și Roma, și numeroase alte cetăți din lumea antică au simțit încă multe vreme influența triburilor care au stat la temelia lor. Aceste descrieri arată că grupurile care creau o alianță sau o confederație au avut mereu înclinația de a-și proteja profilul identitar originar, iar simbolurile religioase comune (ori alte simboluri culturale) nu le-au desființat individualitatea. Același lucru îl putem spune despre schimbul de femei: exogamia a apropiat grupurile și a redus din rivalitate, însă, de cele mai multe ori, fiecare grup a cultivat cu grijă o identitate numai a sa, prin care să se afirme în fața celorlalți.
Așadar, ca o concluzie generală, însemnătatea istorică a schimbului de femei a fost crucială: datorită acestei practici, s-a încetăţenit fenomenul căsătoriilor în afara grupului natal, ceea ce a constituit un pas hotărîtor în depăşirea frontierelor tribale, în evitarea conflictelor intergrupale, a permis ieşirea din izolarea identitară şi extinderea relaţiilor de comunicare şi înrudire a comunităţilor umane, inclusiv sub aspect religios. Datorită schimbului de femei, indivizii din triburi străine începeau să se recunoască drept buni vecini, se înrudeau, iar acest fapt punea bazele cooperării sociale şi ducea în multe cazuri la formarea uniunilor tribale, temelia etniilor viitoare; ştim deja că aşa începe la scară largă etnogeneza propriu-zisă.
Totuşi, aici se cuvine menționat o dată în plus un element fundamental pentru înțelegerea evoluției sociale umane. Dincolo de utilitatea tradiţiei schimbului de femei în scopul înrudirii şi al creării alianţelor, în toate grupurile şi societăţile a fost şi este predominantă practica mariajelor endogame, între femeile și bărbaţii din aceeaşi populaţie (naţiune, etnie, comunitate). Să ne amintim dintr-un capitol anterior că genofondul populației feminine de pe teritoriul Armeniei și al Karabahului de Munte a rămas practic neschimbat în ultimele opt milenii, în pofida faptului că în acea regiune s-au produs multe evenimente istorice și au existat numeroase influențe sociale și culturale [Margaryan et al., 2017].
Chiar şi în sistemele complexe şi emancipate, ca cele europene, a fost demonstrată existenţa unor parametri limitativi în ceea ce priveşte alegerea partenerului sexual şi căsătoria. Așa cum se afirmă într-o lucrare de etnologie: „Aria soțiilor potențiale este determinată, de fapt, de apartenența socială, practica religioasă, proximitatea rezidenței” [Géraud et al., 2001, p. 199]. În istoria comunităților umane, exogamia a fost un obicei de mariaj secundar și facultativ față de endogamie, mult mai răspîndită și mai înrădăcinată sociobiologic.
(va urma)
