Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nici o instanţă istorică anume şi nici o anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creștinismului roman, precum şi, mai tîrziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme.
Atunci cînd protopopii români din Transilvania, strînşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămînă neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atît de legat nu era decît un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decît cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decît ca o tradiţie a credinţei.
Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atît de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decît rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mîntuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare.
Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cît o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cît o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi.
Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decît să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.
Deci in concluzie, ortodoxia românească nu se bazează pe credință, ci pe supunere. Cine a citit Biblia atent, va găsi multe versete ce îndeamnă la supunere, la sclavie, răzvrătiții fiind pedepsiți aspru prin ajungerea în iad, bau-baul popilor, iar mințile slabe se conformează. Rezulta că religia creștină ortodoxă, prin rigiditatea ei, este cel mai dur instrument de îndoctrinare și supunere a unui popor, în favoare statului, implicit al asupritorilor.
Așa ca nu va mai mirați de ce acest popor este un popor de slugi. Hoții de buzunare și-au îndeplinit menirea de îndoctrinare de generații și acum culeg roadele fără muncă.
Ce mă miră este că vedeți cu ochiul liber obrăznicia și stăpînirea popilor, dar datorită fricii de iad, de o sperietoare din cer și mai ales interzicerii SĂ NU JUDECAȚI POPII CĂ ARE CINE SĂ ÎI JUDECE, ADICĂ NIMENI, pur și simplu acceptați cizma popilor pe grumazul vostru. Cînd o să aveți vreodată coloană vertebrala?
Mihai Ursu
