În cadrul vieții tribale, bărbaţii au avut o libertate mai mare în alegerea partenerelor sexuale; femeile puteau fi selectate atât din grupul natal, cât şi din afara lui, deoarece, aşa cum am explicat în capitolele anterioare, era statornicită percepţia patrilocală și patriliniară, potrivit căreia copiii vor moşteni identitatea de grup a bărbatului, proveniența femeii fiind mai puţin importantă, odată ce ea oricum era constrânsă să trăiască în comunitatea bărbatului şi să adopte identitatea acestuia, inclusiv religia lui. Nu de fiecare dată însă femeile străine erau dobândite prin schimb intergrupal; aceea era o tradiție practicată ocazional sau în perioade limitate de timp. Adeseori, între grupuri existau concurență și dușmănie, care nu lăsau loc relațiilor amicale. Pentru a obţine femei străine, bărbaţii trebuiau să le răpească sau să le obţină prin luptă cu membrii grupurilor rivale. Rezultatele săpăturilor arheologice arată că răpirea de femei era tipică pentru neolitic, fiind una dintre cauzele măcelurilor intertribale [Bentley et al., 2008]. Practica respectivă este descrisă în legendele multor popoare.
Cunoaștem istoria lui Romulus, care a întemeiat Roma și a început formarea unui popor al său din elementele declasate din împrejurimi, diverşi robi fugari, păstori, aventurieri şi cerşetori hoinari, în majoritatea lor bărbaţi; pentru a transforma această hoardă într-o populaţie stabilă, Romulus a organizat răpirea femeilor din triburile sabine, care au devenit în mod forţat soţii ale locuitorilor Romei şi au pus astfel bazele poporului roman. De atunci, chipurile, printre popoarele latine a devenit răspândită tradiţia răpirii nevestei în timpul nunţii. Nu este exclus că această legendă romană – cu privire la răpirea sabinelor – reflecta un obicei tipic pentru acele vremuri. Și istoricul francez Fustel de Coulanges relata în cartea sa „Cetatea antică” despre modul în care, la grecii și romanii de demult, o fată nou-căsătorită era adusă în casa soțului – prin răpire ritualizată. „Fata nu intra după voia ei în noua ei locuință. Trebuia ca soțul s-o răpească, să simuleze o răpire, soțul să scoată câteva strigăte și femeile care o însoțesc să se prefacă că o apără” [Coulanges, 1864/1984, p. 69]. Acea răpire ritualizată în ziua nunții era ecoul simbolic al răpirilor reale din trecutul acelor popoare.
Conform tuturor evidențelor antropologice, obiceiul răpirii femeilor străine era pe larg răspândit în societăţile din întreaga lume. Biologul şi antropologul englez John Lubbock, un nume notoriu în domeniul studierii societăţilor primitive, a constatat că răpirea femeilor era un fenomen obişnuit în Australia şi Malaesia; în Asia Centrală, Siberia şi Kamceatka; la eschimoşi, la amerindieni şi la aborigenii din Brazilia; în Chile şi în Ţara de Foc; în Filipine, printre arabi şi la triburile africane; la populaţiile din Caucaz şi, până acum câteva secole, pe o parte considerabilă a continentului european. În China contemporană, căsătoria prin răpire încă se practică în rândul unor minorități etnice. Astfel, la grupurile etnice pumi și jingpo, dacă propunerea unui bărbat este respinsă, el va încerca să răpească femeia pentru căsătorie, apoi le va plăti părinților prețul miresei [Yueming, Zhaone, 2021, p. 130]. În timpurile noastre căsătoria prin răpire a devenit, de multe ori, o simplă formalitate și se bazează, din start, pe consimțământul femeii, însă obiceiul constituie o reminiscență a unor practici vechi și barbare. Și foarte obișnuite în trecutul îndepărtat.
(va urma)
