Subiectul VII. Convenția secretă a baronului Thugut și prețul trădării austriece
Diplomația de culise din timpul crizelor internaționale urmează adesea tipare repetitive, în care măștile se schimbă, dar jocurile de putere rămân neschimbate. În
timp ce armatele se înfruntau pe frontul de sud, marile Curți europene puneau în scenă spectacole geopolitice complexe, unde duplicitatea era ridicată la rang de virtute de stat. O analiză a manevrelor diplomatice din jurul campaniei de la Dunăre scoate la iveală modul în care alianțele secrete și interesele financiare pot decide soarta unor provincii întregi, cu mult înainte ca tratatele oficiale să fie semnate.
Inocularea recopiată: Oare istoria nu ne amintește de nimic?
Înainte de a pătrunde în labirintul tratativelor politice, este util un popas asupra gestului Ecaterinei a II-a de a-și inocula public serul împotriva variolei, transformând un act medical într-un instrument masiv de propagandă și imagine suverană. Oare fapta respectivă nu ne amintește de nimic din realitățile trăite recent? Privind retrospectiv modul în care autoritățile folosesc imaginea publică pentru a induce comportamente colective, realizăm că scenariile puterii folosesc aceleași piese de teatru politic. Așa cum scria Mihai Eminescu în poezia Glossă: „Alte măști, aceeași piesă, / Alți actori, aceeași dramă…” Istoria tinde să repete aceleași mecanisme de persuasiune, iar ceea ce în secolul al XVIII-lea era vândut publicului iluminist ca un triumf al rațiunii princiare ascundea, în fapt, nevoia de legitimare a unei puteri absolute.
Jocul duplicitar al Vienei și piaștrii otomani
Insuccesele militare consecutive îi determină pe otomani să își reorganizeze armata, modernizarea forțelor armate fiind realizată cu sprijinul substanțial al unor instructori speciali francezi. În pofida introducerii unor schimbări în tactica de luptă, Poarta își conștientiza slăbiciunea militară. Prin urmare, ca urmare a unor tratative secrete austro-otomane, la Constantinopol a fost semnată, în vara anului 1771, o convenție secretă prin intermediul baronului Thugut (2, 312).
În conformitate cu prevederile textului, Austria își asuma obligația de a obține, prin
mijloace diplomatice sau militare, retrocedarea către Imperiul Otoman a tuturor teritoriilor și cetăților ocupate de ruși de la începutul războiului, precum și diminuarea influenței ruse în Polonia. În schimbul ajutorului promis, Poarta a fost de acord să ofere Vienei o recompensă financiară uriașă, în sumă de 10 milioane de piaștri. Totodată, sultanul se obliga să cedeze Austriei Oltenia și să îi ofere un amplu evantai de avantaje comerciale.
La momentul semnării convenției, turcii au achitat deja un avans de 3 milioane de piaștri din suma totală făgăduită (2, 315). Astfel, prin cooptarea Austriei, Imperiul Otoman miza să forțeze Rusia să poarte un război pe două fronturi, reușind în același timp să își concentreze propriile forțe pentru apărarea strâmtorilor Dardanele, a malului drept al Dunării, a Oceacovului și a Crimeii.
Trădarea angajamentelor și anexarea Bucovinei
Austria însă nu a ezitat să își decline angajamentele, înșelând complet așteptările otomanilor, deoarece Curtea de la Viena nu avea nicio intenție reală de a intra într-o confruntare directă cu Rusia (2, 340). Mai degrabă, diplomația austriacă gestiona cu abilitate o politică duplicitară: pe de o parte, îi încuraja pe otomani să opună rezistență armată, iar pe de altă parte, exercita presiuni asupra Sankt Petersburgului pentru a accepta compromisuri și a nu formula revendicări care să afecteze interesele habsburgice în regiune.
Invocând ulterior pretextul că otomanii poartă un război ineficient, Thugut a refuzat să își onoreze obligațiile asumate, somând Poarta să încheie de urgență pacea și sistând orice sprijin viitor. Cu toate acestea, Austria nu doar că nu a restituit avansul primit, dar a pretins și achitarea restului de compensație prevăzut în acord. Drept consecință, în anul 1775, Turcia s-a văzut silită să îi cedeze Bucovina. Este de remarcat faptul că Austria s-a opus categoric acordării independenței Moldovei, Valahiei și Crimeii, în timp ce, în vâltoarea evenimentelor, otomanii continuau să spere într-o intervenție salvatoare din partea Franței.
Manevrele baronului Thugut și tranzacțiile financiare din culisele Convenției de la Constantinopol demonstrează cinismul absolut al relațiilor internaționale din Epoca Luminilor. Dincolo de discursurile oficiale despre echilibru european sau solidaritate creștină, deciziile erau ghidate de pungi cu piaștri și rectificări teritoriale făcute pe spinarea statelor mai slabe.
Oltenia, Moldova sau Valahia erau privite ca simple jetoane pe masa de joc a imperiilor. În final, sacrificarea Bucovinei în 1775 rămâne o dovadă istorică a modului în care o putere duplicitară poate obține avantaje teritoriale majore fără a trage un singur foc de armă, confirmând valabilitatea versului eminescian privind permanența acelorași piese geopolitice jucate sub alte măști.
(va urma)
