Testament, de Diana Ețco
Am plecat fără de veste
C-un convoi de nori tăcuţi,
Şi din-nalturi te-am rugat:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
La al lumilor veleat,
Trecând peste-a vieţii punţi
Recea şoaptă te-a chemat:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
Legământ sfinţit de mări
Şi-ntărit de sacri munţi,
Pe granitul lor am scris:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
Clipele de primăvară,
Dezlegând butonii muţi,
Vor vibra-n fiece floare:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
Gândurile-mi ce-au rămas
Să colinde vremi cărunţi
Vor purta-n a lor ecouri:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
***
…Azi m-am reîntors din ere,
Rătăcind prin praf de uliţi,
N-aveam cui să-i mai spun vrere:
„Să nu uiţi, să nu mă uiţi…”.
Am vegheat ziua ce trece,
Animând oameni mărunţi
Şi-am plecat fără de veste:
…Să nu uiţi, să nu mă uiţi…
