I. Ețcani – un nume la începuturile Sucevei
Noi, moldovenii, ne avem rădăcinile bine înfipte și adânc ramificate în solul fertil al
tărâmului hărăzit de Dumnezeu. La temelia statului moldovenesc, făuritorii săi au așezat ideea de țară dreaptă și slobodă, călăuzindu-ne către noi idealuri și orizonturi.
În zbuciumul său firesc, istoria acestui neam a fost adeseori aspră și dură, însă seva
Ortodoxiei a contribuit la păstrarea legăturii dintre generații și la transmiterea acelui
cod spiritual și național care ne-a însoțit de-a lungul veacurilor.
Astăzi, putem afirma că Ortodoxia a constituit unul dintre temeiurile pe care s-a ridicat templul veșniciei neamului. Mănăstirile rămân piese de neprețuit ale acestei moșteniri. Ele nu sunt doar lăcașuri de cult, ci și adevărate depozitare ale memoriei istorice, locuri în care s-au păstrat urmele unor oameni, ale unor comunități și ale unor epoci.
Istoria Mănăstirii Ețcani este asemenea unei ape de izvor, care ne conduce către o parte mai puțin cunoscută a trecutului nostru. Ea ne oferă prilejul de a ne apropia de
începuturile Moldovei medievale și de a descoperi o instituție monahală care, timp de mai bine de trei secole, a făcut parte din viața religioasă, economică și socială a țării. Povestea Ețcanilor este legată de însăși legenda descălecatului Moldovei. Cronicarul Miron Costin, făcând lumină asupra originilor statului medieval moldovenesc, invoca vechea legendă legată de numele bătrânului Ețco din Sniatin. Se spune că Dragoș, descălecătorul venit din Maramureș, a întreprins incursiuni de
recunoaștere în teritoriile de la răsărit de Carpați. Într-una dintre aceste incursiuni,
vânătorii săi au întâlnit un bătrân care avea o prisacă în mijlocul unui ținut
necunoscut.
Era Ețco
Potrivit cronicii lui Simion Dascălul, după ce vânătorii au ucis bourul și se întorceau,
au văzut „locuri desfătate” și au urmărit fumul unui foc până la locul unde avea să fie mai târziu mănăstirea Întrebat despre acest ținut, Ețco le-ar fi spus că era un loc „de-l domnescu fiarile și păsările”, referindu-se la locul unde avea să se ridice viitoarea cetate Suceava, numită inițial, potrivit tradiției, după numele fondatorului,
localitatea Ețcani. El ar fi adăugat că ținutul era „foarte bun pentru hrană”. Vânătorii s-au întors în Maramureș, iar Ețco, după cum relatează cronica, a adus oameni din Țara Leșească și i-a așezat în această parte a Moldovei, statornicindu-și aici stăpânirea.
Astfel, potrivit tradiției consemnate de cronicari, ia naștere Ețcani, localitate care avea să fie legată mai târziu de Suceava. Numele vechi al așezării avea să fie absorbit, cu timpul, de noua denumire a cetății de scaun, însă nu avea să dispară cu
totul. Ețcani a rămas în memoria locului și continuă să existe și astăzi ca nume al unuia dintre cartierele Sucevei. Dar tocmai aici se află unul dintre aspectele cele mai interesante ale acestei istorii. În localitatea legată prin tradiție de descălecatul Moldovei avea să ia ființă și primul așezământ monahal de maici din Moldova.
Era Mănăstirea Ețcani
Simeon Reli o considera „cel mai vechiu locaș de evlavie și închinare a femeilor moldovene înainte de domnia lui Ștefan cel Mare”. Iar dacă despre începuturile ei nu avem un act de întemeiere păstrat, documentele ulterioare ne permit să-i urmărim
existența și dezvoltarea. Una dintre cele mai importante mărturii datează din anul 1453. La 23 februarie 1453, Alexandru Voievod emitea un document prin care mănăstirea de lângă Suceava, numită „a lui Ețko”, cu hramul Adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, era înzestrată cu drepturi și privilegii deosebite. În fruntea mănăstirii se afla stareța Fevronia.
Documentul este deosebit de important nu numai pentru că atestă existența mănăstirii, ci și pentru ceea ce ne spune despre comunitatea care se afla în jurul ei. Domnul acorda mănăstirii dreptul de a așeza sat în jurul lăcașului, chemând oameni
atât din țară, cât și din țări străine. Celor care urmau să se stabilească acolo li se acorda slobozie: puteau să are, să semene și să cosească în țarina târgului Sucevei asemenea oamenilor târgoveți. Erau scutiți de numeroase dări și obligații și aveau libertatea de a umbla prin țară cu oale, sare, pește și alte mărfuri, vânzând și cumpărând prin târguri și sate fără să plătească vamă. Mai mult, dregătorii de Suceava și ceilalți slujbași domnești nu aveau dreptul să se amestece în treburile acestor oameni, să-i judece sau să le ia ceva. Dacă cineva socotea că i s-a făcut vreo strâmbătate, trebuia să se adreseze stareței sau Domnului Moldovei.
Actul din 1453 reprezintă, prin urmare, un document deosebit de valoros pentru înțelegerea statutului acestei comunități. Slobozia mănăstirii Ețcani beneficia de o autonomie remarcabilă, iar stareța avea atribuții importante în administrarea și judecarea comunității aflate sub autoritatea mănăstirii. În același timp, documentul ne arată că mănăstirea funcționa deja înainte de 1453. Alexandru Voievod o numește în repetate rânduri „mănăstirea noastră”, ceea ce sugerează că urmărea să-i consolideze statutul și să-i asigure dezvoltarea. Pentru aceasta era necesară popularea domeniilor sale și crearea unor condiții favorabile pentru cei care urmau să se stabilească aici.
Astfel, în jurul mănăstirii se contura o comunitate cu privilegii economice, fiscale și
juridice aparte. Numele Ețcani avea să se piardă treptat în denumirea Sucevei, însă nu și memoria sa. În documentele de epocă apar reprezentanți ai familiei Ețco în rândul marilor boieri și dregători ai țării, iar vechea denumire a locului a continuat să fie păstrată în toponimie. Mănăstirea însă și-a păstrat numele. A rămas Mănăstirea Ețcani. Și avea să mai existe încă peste trei secole.
(va urma)
