Iubirea fulgului de nea, de Diana Ețco
Când rătăceam prin haosul de clipe,
Am întâlnit iubirea fără nume,
Zburam în larg pe-a viselor aripe
Și-am părăsit eterul din genune.
Iștar te-a prefăcut în fulg al iernii,
Splendid și pur pornea-i din neființă.
În dansul delirant de albe genii,
Uitam de prorocita suferință.
M-am recules din ere răzlețite,
Simțeam fiori din lumea imanentă.
Am devenit o rază-nsuflețită
Și-am evadat din arta transcendentă
În galopanta avalanșă de milenii,
Am năvălit c-un dor exuberant:
S-ajung pe a pământului domenii,
Unde se află „eul” palpitant.
Prin stropi de primăvară însorită,
Eu înfloream și-nmuguream în jur
Tot ce-nghețase-n iarna înăsprită
Când s-au ascuns lumini sub abajur.
M-am aruncat la a noastră revedere,
Să te cuprind, pasional, la piept,
Dar tu, confuz, topindu-te-n mistere,
Parc-ai fi vrut să-mi spui că nu e drept…
Te-a nimicit a mea îmbrățișare,
Căldura primăverii ce-o purtam.
Antagoniste forțe în mișcare…
Absurda transformare-o regretam.
Cuprins de un macabru dans hipnotic
Iștar te-a-nfășurat în giulgiu-i fin,
Te-a re-nviat, suflând un ger despotic
Și alăptat la pieptu-i cristalin.
Ai dispărut în orizonturi siderale,
Omniprezent rămâi în univers.
Văzduhul mai păstrează-a ta chemare,
Un vânt șoptește ultimul tău vers.
S-au perindat atâtea anotimpuri,
Natura împietrită animând,
Zadarnic am cătat printre olimpuri
Iubirea, rătăcită-n al meu gând.
Azi urmăresc cum jucăușii fulgi de nea
Zburătăcesc zglobii în lumea mare,
Fără sfială bat la ușa mea
Și-mi scriu pe geam: „Adio. Plec la soare.„
