Când te acceptă repede? Pentru că atunci apare celebra concluzie: „Dacă s-a culcat cu mine din prima, sigur a făcut-o cu toți.” Sau când te refuză? Că nici atunci nu scapă prea bine: „Se crede prea bună pentru mine”. Dacă are bani mai mulți decât tine, sigur „știm noi cum i-a făcut”. Dacă are mai puțini, e proastă și săracă. Dacă se aranjează și e conștientă că arată bine, caută atenție. Dacă nu se aranjează, „s-a lăsat”. Dacă e singură, sigur are ea o problemă. Dacă are admiratori, e curvă. Dacă nu le răspunde, e arogantă.
Și atunci mă întreb: femeia asta când mai are voie să fie pur și simplu femeie?
Pentru că de aici începe una dintre cele mai spectaculoase matematici morale inventate de societate. Un bărbat care a avut multe femei este „experimentat”, știe viață, e șmecher, e armăsar. O femeie care a avut mai mulți parteneri intră direct în ședința extraordinară a Tribunalului Moral Suprem.
El are experiență. Ea are cazier. El „și-a viața”. Ea „și-a stricat reputația”. Aceeași poveste, două sentințe. În funcție de ce ai între picioare, societatea scoate fie medalia, fie dosarul sentimental. Și poate tocmai aici ar trebui să ne oprim puțin, pentru că nu spun că toate femeile sunt sfinte și toți bărbații sunt vinovați. Ar fi aceeași prostie, doar întoarsă pe partea cealaltă.
O femeie poate minți, poate înșela, poate trăda, poate abandona, poate răni. Exact cum poate face și un bărbat. Dar dacă a înșelat, spune că a înșelat. Dacă a mințit, spune că a mințit. Dacă și-a abandonat familia, vorbește despre iresponsabilitate. Dacă rănește intenționat oameni, vorbește despre caracter. Și folosește aceeași măsură pentru amândoi. Pentru că trădarea n-are sex. Minciuna n-are sex. Nesimțirea, surpriză, nici ea n-are sex. Și nici demnitatea.
Problema începe atunci când nu mai judecăm fapta, ci omul. Și devine și mai interesant când o femeie ajunge „curvă” nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce a refuzat să facă. N-a vrut să iasă cu tine. N-a vrut să se culce cu tine. A plecat dintr-o relație. Și-a refăcut viața. Câștigă bine. Se îmbracă așa cum îi place. Are opinii. Are trecut. Și, nenorocirea supremă pentru anumite orgolii, a descoperit că poate spune „nu” fără să completeze formularul de justificare în trei exemplare. Iar acel „nu” produce uneori niște fenomene spectaculoase.
Cutremure, tsunami, prăbușiri de imperii și câte un mascul alfa care, trei minute mai târziu, postează: „Femeile din ziua de azi nu mai știu să aprecieze un bărbat adevărat.” Fratele meu, poate știu foarte bine. Poate doar n-a fost cazul. Și e în regulă.
Pentru că maturitatea unui bărbat nu începe atunci când toate femeile îl vor. Începe atunci când una nu-l vrea, iar el poate pleca mai departe fără să simtă nevoia s-o murdărească pentru a-și spăla orgoliul. Și de aici discuția nu mai este doar despre femei. Este despre noi, despre societatea în care trăim și despre ușurința incredibilă cu care am ajuns să cunoaștem trei fotografii, două postări și un zvon despre un om, dar să avem deja doctoratul în caracterul lui.
Vedem o femeie divorțată și știm noi sigur de ce a plecat bărbatul. Vedem o mamă singură și redactăm imediat procesul-verbal al vieții ei. Vedem o femeie într-o mașină scumpă și jumătate de internet se întreabă cine i-a cumpărat-o.
Vedem un bărbat într-o mașină scumpă și întrebăm ce motor are. Aici nu mai vorbim despre moralitate. E bârfă îmbrăcată frumos, parfumată cu ipocrizie și scoasă Duminica în lume pe post de principii. Și partea tristă este că mecanismul ăsta nu aparține doar bărbaților. Femeile judecă alte femei, bărbații judecă alți bărbați, iar societatea ne-a crescut suficient de strâmb încât să-i spună băiatului că valoarea lui crește cu fiecare femeie cucerită, iar fetei că valoarea ei scade cu fiecare bărbat iubit.
După care ne mirăm că am ajuns adulți cu două cântare pentru aceeași faptă. Poate ar trebui să aruncăm cântarele astea.
Asta nu înseamnă să aprobăm orice. Fiecare are dreptul la principii, valori, limite și la omul pe care îl dorește lângă el. Dar una este să spui: „Omul acesta nu mi se potrivește” și cu totul alta este să spui: „Omul acesta nu valorează nimic pentru că nu trăiește după regulile mele.” Prima înseamnă alegere. A doua înseamnă sentință.
Iar eu cred că valoarea unei femei, exact ca valoarea unui bărbat, nu poate fi redusă la un inventar de dormitor. Se vede mai degrabă în felul în care iubește, în felul în care respectă, în cât adevăr există în cuvântul ei, în cum se poartă cu oamenii de la care nu mai are nimic de câștigat și, poate cel mai important, în cât rău alege să nu facă atunci când ar putea. Restul sunt cifre.
Și e aproape comic că trăim într-o lume în care fiecare dintre noi cere să fie acceptat cu trecutul, greșelile și rănile lui, dar suntem primii care scoatem calculatorul când vine vorba despre trecutul altuia. Așa că înainte să numești o femeie „curvă”, întreabă-te măcar o secundă ce judeci de fapt. Caracterul ei sau faptul că n-a ales ceea ce ai fi vrut tu să aleagă? Pentru că s-ar putea să descoperim un adevăr destul de incomod: uneori eticheta pe care o lipim pe fruntea altuia spune foarte puțin despre omul judecat și enorm despre judecător.
Poate în ziua în care vom înțelege că un bărbat nu devine mai bărbat prin numărul femeilor pe care le-a avut și nici o femeie mai puțin femeie prin numărul bărbaților pe care i-a iubit, vom înceta să mai împărțim lumea în „curve”, „armăsari”, „femei ușoare” și „bărbați adevărați”.
Și ne va rămâne o clasificare mult mai simplă și, culmea, mult mai corectă: oameni cu caracter și oameni fără caracter. Restul e folclor social. Pentru că etichetele sunt excelente pentru borcane. Pe oameni ar trebui, totuși, să avem răbdare să-i cunoaștem înainte să-i lipim.
Michael Anticasanovu
