Xenofobia este cu atât mai accentuată, cu cât cei străini par a fi mai periculoşi şi mai diferiţi sub aspect fizic şi cultural. Cercetările au dezvăluit că adversitatea intergrupală sporeşte pe măsură ce străinii sunt asociaţi cu emoţii puternice, dintre acestea un rol important revenind emoţiilor de frică, ură, dispreţ şi dezgust; aceste emoţii sunt lesne declanşate de aspectul fizic neobişnuit al străinilor şi de ameninţarea potenţială care vine din partea lor. Pornind de la aceste emoţii, se creează un teren de manifestare a stereotipurilor şi prejudecăţilor de grup, care duc la evitarea străinilor şi la ostilitate faţă de aceştia [Smith, 1993; Brewer, 2001; Hewstone et al., 2002, p. 579-580; Schaller, Neuberg, 2008].
În istoria cotropirilor și războaielor, inamicii adeseori au reușit să genereze deopotrivă frică, oroare, repulsie și ură: cu cât mai diferiți erau străinii, cu atât mai fioroși și mai dușmănoși păreau ei și cu atât mai aprige erau luptele dintre grupuri sau dintre armate. Potrivit istoricului francez Thierry Camous, pentru civilizaţia occidentală primele imagini despre duşman s-au creat în urma ciocnirii directe cu triburile invadatoare de barbari care au traversat continentul european în repetate rânduri şi mai multe secole la rând. În secolele IV-VI, războinicii huni au fost, probabil, cei care au contribuit în cea mai mare măsură la crearea arhetipului de barbar şi duşman în mentalul europenilor. Găsim în descrierile autorilor antici mărturia unei frici viscerale faţă de invadatorii care au dat năvală de undeva din adâncurile stepelor Asiei.
Războinicii lui Attila erau descrişi drept monstruoși, cu obrajii acoperiţi de cicatrice, cu nasul turtit, capul enorm şi trupul scurt. Despre huni se spunea că trăiau, mâncau, dormeau şi îşi făceau nevoile din goana calului. În sfârşit, hunii întruneau faima unor creaturi de coşmar, mai curând animale decât oameni. Cu alte cuvinte, pentru civilizaţia europeană abia creştinată, hunii erau „biciul lui Dumnezeu”, laolaltă cu căpetenia lor Attila, „Antihristul” [Camous, 2009, p. 103, 107]. De altfel, tocmai această imagine a hunilor – de războinici cruzi, neasimilabili, sălbatici – a făcut ca popoarele europene să vadă în ei un duşman extern într-atât de periculos, încât au fuzionat într-un front comun şi au ripostat cu hotărâre invaziei. Putem presupune că, în lipsa unei imagini atât de fioroase create despre huni, mobilizarea şi coalizarea europenilor ar fi putut să nu se producă, iar cotropirea Europei în acest caz ar fi fost totală şi definitivă [ibid., p. 117].
(va urma)
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
