Sunt oare cei de-o limbă înrudiți? De regulă, da, sunt înrudiți, fiindcă asemănarea lingvistică este un indiciu al proximității genetice; indivizii și grupurile care vorbesc aceeași limbă au trăit, probabil, într-o strînsă vecinătate sau poate că s-au separat cîndva din trunchiul unei populații-strămoș ori au fost parte a unor procese istorice și culturale comune. Totodată, există numeroase cazuri cînd relațiile genetice nu se potrivesc cu cele lingvistice sau culturale; „nu există o corespondență absolută”, precizează geneticianul și antropologul american Spencer Wells. Frecvent, asemenea situații se datorează „fie substituției lingvistice, prin care oamenii preiau o nouă limbă fără un aflux de gene din exterior, fie substituției genetice, în care se produce afluxul de gene, dar limba rămîne aceeași”. „Genele marchează înrudirea lingvistică, în afară de cazurile în care nu o fac”, conchide Wells sub forma unei ușoare butade [Wells, 2009, p. 154].
Pigmeii central-africani, care sunt vînători-culegători, vorbesc aceeași limbă cu agricultorii învecinați, mai înalți, însă, dincolo de asemănarea lingvistică, acele populații sunt diferite și genetic, și fenotipic, și ca mod de viață. În Irlanda, limba oficială de primă importanță este irlandeza, dar ea este vorbită zilnic de foarte puțini cetățeni, majoritatea situați în zonele rurale, în timp ce vreo 90% din populație comunică în engleză, cu toate că între irlandezi și englezi există o anumită distanță genetică. Și portughezii, și brazilienii vorbesc portugheza, însă știm bine că între portughezi și brazilieni (care constituie un amestec etnorasial uluitor) există diferențe genetice semnificative. Lucrurile, de bună seamă, sunt complicate și pot fi identificate exemple și excepții pentru fiecare ipoteză pusă în dezbatere.
Bunăoară, cercetările asupra distribuției Y-cromozomiale în Europa au arătat că genetica și geografia corelează mai strîns decît genetica și limbajul. Altfel zis, în consolidarea asemănării genetice primează distanța spațială dintre grupuri [Rosser et al., 2000]. Rezultate asemănătoare în această privință a arătat un studiu asupra populațiilor din nordul Eurasiei: a fost analizat genomul a 1 600 de indivizi din 23 de populații, care aparțineau la 13 etnii, și s-a constatat că diferențele de ADN dintre grupuri corelează mai mult cu distanțele geografice și cu tipul antropologic al populațiilor decît cu asemănarea sau distanța lor lingvistică [Степанов, 2001]. Din nou, alte cercetări pe diverse eșantioane din Europa au remarcat corelația dintre amplasarea geografică și structura genetică pe continentul european; cu o descreștere a diversității genetice de la sud spre nord (așa cum e logic să fie, avîndu-se în vedere istoria migrațiilor preistorice) [Lao et al., 2008].
Aceste observații, bineînțeles, nu diminuează defel legătura dintre limbaj și gene, iar unii autori consideră că limbile asemănătoare sunt totuși un indicator mai de încredere al apropierii genetice dintre populații decît localizarea lor geografică. „Sintaxa oferă o predicție mai bună asupra distanței genetice decît geografia”, declară aceștia [Longobardi et al., 2015]. Ca exemple notabile sunt prezentați finlandezii, precum și bascii, mult diferențiați de celelalte etnii europene atît prin genotipul lor, cît și prin limba vorbită, chiar și față de populațiile cu care trăiesc în vecinătate; și la finlandezi, și la basci, distanțarea lingvistică de vecini e însoțită de o distanțare genetică pe măsură.
Totuși, autorii cercetării de mai sus recunosc și rolul central pe care îl poate avea geografia în apropierea genetică dintre populații, cel puțin în unele cazuri, cum se întîmplă cu maghiarii și românii, care sunt incluși într-un grup de rudenie cu sîrbo-croații, în pofida unor vădite deosebiri sintactice și lingvistice dintre aceștia; știm că maghiarii sunt vorbitori ai unui limbaj din ramura uralică, iar românii au un limbaj romanic, însă și unii, și alții aparțin genetic bazinului populațional balcanic. În mod logic, cercetătorii vin cu presupunerea rezonabilă că teritoriile aflate în proximitate permit un schimb genetic mai intens între vecini, indiferent de cît de deosebite sunt limbile vorbite de ei. Deci, cu atîtea nuanțări și excepții, teza lui Longobardi și a echipei sale despre întîietatea limbajului asupra geografiei se cam clatină.
Să ne gîndim aici că, într-adevăr, românii sunt mai înrudiți genetic cu alte popoare din Balcani decît cu popoarele romanice (italienii, francezii sau spaniolii), deși sub aspect lingvistic limba română e o limbă romanică moștenitoare a limbii latine din Roma antică; fiind o „insulă a latinității” în Peninsula Balcanică, poporul român rămîne a fi latin doar lingvistic, în timp ce, din punct de vedere genetic, religios și etnopsihologic, el este asemănător cu populațiile învecinate (care vorbesc limbi din alte ramuri lingvistice); deci și în cazul românilor geografia, și nu limba, primează în stabilirea apropierii genetice dintre populații. În cartea „O istorie genetică (incompletă) a românilor”, autorul Mihai Netea, după ce face o descriere amplă a contextului evolutiv și demografic care a dus la formarea populațiilor din spațiul carpato-dunărean, afirmă în finalul lucrării că „istoria limbii române este doar o oglindă imperfectă a istoriei generale a poporului român. (…) istoria genetică a poporului român este diferită de istoria limbii române, deși ne definim ca români prin faptul că vorbim limba română” [Netea, 2022, p. 212].
Alteori, ne poate induce în eroare etnonimul unui popor, etnonim care creează impresii greșite despre profilul genetic al acelui popor. Așa s-a întîmplat cu bulgarii – un popor slavizat, dar moștenitor al unui etnonim „de transfer”, adică al unui etnonim care aparținea odată unui grup identitar diferit sub toate aspectele. Bulgarii, cei de demult, constituiau o confederație de grupuri din familia turcică din zona Volga-Ural și vorbeau un limbaj din familia turcică din ramura oghură, înrudit azi cu limbajul ciuvașilor (un alt popor turcic stabilit în apropiere de Volga). Începînd cu mijlocul secolului VII și în veacurile următoare, acele grupuri turcice au înregistrat o expansiune de succes în Europa de Est, mai ales în zona Balcanilor, unde au întemeiat un țarat influent; însă, sub aspect identitar, ei s-au lăsat asimilați genetic în masa populației de origine slavă (cu posibile reminiscențe tracice), au fost apoi creștinați, au trecut la alfabetul chirilic, au dobîndit alte simboluri culturale, europene, și s-au transformat cu desăvîrșire. Din vechea moștenire turcică a rămas în mare parte doar etnonimul, care, din punct de vedere etnic, nu se mai asociază cu profilul etnorasial al protobulgarilor din perioada migrațiilor [Curta, Paliga, 2023, p. 67, 269]. Istoria slavizării bulgarilor amintește de istoria asimilării etnice a triburilor de maghiari care au ocupat Cîmpia Panonică la începutul secolului X, cu deosebirea că maghiarii au păstrat limbajul uralic al triburilor-fondatoare.
(va urma)
