În societățile mari, formate din milioane de indivizi, indicele endogamiei e substanțial mai scăzut, dar oricum e neașteptat de înalt, dacă privim din perspectiva standardelor sociale moderne. De exemplu, către primul deceniu al secolului XXI, rata căsătoriilor între rudele de gradul doi era de 15% în Turcia, de 36% în Iordania, de circa 50% în Oman, de peste 50% în Pakistan, de 25% în Iran (cu mențiunea că unele surse oferă un procentaj și mai înalt al endogamiei sau inbreedingului în țările musulmane). E de notat că, în țările arabe, gradul de endogamie și consangvinizare e mai înalt în zonele rurale decît în cele urbane (ca, de altfel, oriunde în lume); printre generațiile tinere din zonele rurale căsătoriile între rude sunt la fel de frecvente ca la generațiile vechi, tradiționale, și sunt indicii că, la generațiile recente din unele țări arabe, rata căsătoriilor consangvine sporește (din motive atît culturale, cît și economice, deoarece asigură păstrarea avuțiilor în cadrul familial) [Tadmouri et al., 2009].
În India, imensa populație de pe subcontinent este divizată într-o multitudine de grupuri etnice, care păstrează de secole sau chiar de milenii tradiția căsătoriilor endogame, începînd cu perioada fondării acelor comunități [Nakatsuka et al., 2017]. Aici trebuie făcute unele remarci. Per ansamblu, multitudinea de grupuri etnice care populează India din zilele noastre își au originea în două mari populații cu rădăcini antice, denumite convențional populația din sud (formată din indivizi de rasă dravidiană) și populația din nord (de origine mixtă indo-europeană, din stepele eurasiatice și din Asia Mijlocie). Cele două populații erau inițial foarte deosebite genetic, însă acum circa 4 000 de ani anumite evenimente au catalizat un amestec intergrupal pronunțat, însoțit de încorporarea etniilor mici și de fragmentarea altora; pînă și cele mai izolate grupuri de vînători-culegători din junglele indiene au fost implicate în aceste transformări. Ele toate, fără excepție, descind (cu amprente genetice diferite) din cele două populații originare [Moorjani et al., 2013]. Mai tîrziu însă, a pornit un proces invers – cel al delimitării între grupuri. În special, cu circa 70 de generații în urmă, deci acum un mileniu și jumătate, sub dominația dinastiei Gupta, provenită din invadatori indo-europeni (numiți în unele surse și arieni), a fost impusă o endogamie strictă. Elita Gupta a adoptat și a impus brahmanismul vedic drept principală religie, cu restricții privind mariajul interetnic, reflectate și în cărțile lor sfinte; pătura dominatoare constituia o castă superioară, care se deosebea nu doar social, ci și sub aspect etnic de restul populației (aceste diferențe se păstrează pînă în zilele noastre) [Reich et al., 2009; Basu et al., 2016].
Tot aici să avem în vedere că invadatorii indo-europeni (din cultura de stepă Yamnaya) care au populat nordul Indiei fuseseră în majoritatea lor bărbați, ceea ce explică de ce ei au creat sisteme rigide patriarhale, patrilocale și patriliniare, așa cum le erau obiceiurile [Silva et al., 2017]. Reiese că, de facto, sistemul de castă și gradul înalt de izolare etnică din India a fost determinat de profilul profund masculin al invaziei indo-europenilor. Laolaltă cu preceptele religioase și cu anumite bariere geografice, acest sistem de caste a conservat pentru veacuri tradiția segregării pe subcontinentul indian; schimbul de gene fusese restricționat, iar grupurile etnorasiale s-au delimitat suficient de mult pentru a-și urma propriile lor procese de modelare identitară. Pe exemplul Indiei vedem că, în diferite milenii, procesele de etnogeneză au variat, însă niciodată nu s-au încheiat, nicicînd nu au încetat să influențeze profilul genetic și identitar al grupurilor etnice, etnogeneza fiind un proces continuu. Totodată, cazul Indiei ne arată importanța religiei în fixarea endogamiei, în modelarea și delimitarea grupurilor identitare; rolul religiei poate fi atît de important în crearea diversității umane, încît i-am dedicat cîteva capitole în partea a VIII-a a cărții.
(va urma)
