Dintr-un anumit punct de vedere, consangvinizarea funcţionează pe termen lung ca un mecanism de selecţie naturală, deoarece asigură excluderea de la procesul reproductiv și din populație a indivizilor purtători de mutaţii și de gene recesive, care cauzează boli grave. Iar dacă în unele dinastii monarhice, unde de-a lungul secolelor era practicată consangvinizarea, s-au acumulat mutaţii genetice ce afectau fizicul şi psihicul copiilor, pentru aceste cazuri morbide avem următoarea explicaţie: acolo tronul era moştenit de fiul cel mare, indiferent de calităţile lui genetice şi de fenotip. Chiar dacă se năştea un fiu infirm, el, oricum, avea acces la tron, se căsătorea şi lăsa urmaşi; cu alte cuvinte, acolo nu exista nicio selecţie naturală elementară.
Un exemplu celebru în acest sens sunt dinastiile faraonilor egipteni, care se căsătoreau cu membri ai propriei familii; astfel, faraonul egiptean Tutankhamon, care a suferit de mai multe boli congenitale, a fost copilul cuplului Akhenaton şi Nefertiti, care fuseseră veri de gradul doi, ei respectând o tradiţie de câteva generaţii de căsătorii între rude. În genere, trebuie menționat aici că în perioada neolitică se practica uneori o formă de incest aprobată social, pe care cercetătorii au denumit-o incest dinastic sau regal – când doi indivizi foarte înrudiți erau nevoiți să se căsătorească unul cu altul și să dea naștere copiilor care să le moștenească statutul ierarhic și averea într-un cadru foarte exclusivist, pentru un monopol total asupra puterii tribale din partea unei familii dominatoare. Semne că așa practici existau au fost identificate nu doar în Egiptul antic, ci și în Peru, în Hawaii sau în vechea Irlandă [Cassidy et al., 2020]; ele erau acceptate social numai în măsura în care se considera că regii sau căpeteniile au o natură divină și pot face excepție de la regula generală, care interzicea asemenea relații incestuoase, asociate cu diverse dezavantaje și cu degenerarea fizică.
Degenerarea apare aproape inevitabil atunci când mariajele între rudele foarte apropiate sunt sistemice și acoperă o lungă perioadă de timp. Un exempu notabil în această privință este cel al dinastiei Habsburgilor, care au guvernat Spania în perioada anilor 1516-1700. Ultimul monarh al dinastiei, Carol al II-lea, avea grave sechele fizice și mintale (vezi imaginea); în copilărie, el a început să vorbească și să meargă cu mare întârziere. Era posesorul unei mandibule supradimensionate – numită în literatura de specialitate the Habsburg jaw –, care nu-i permitea nici să mestece, nici să pronunțe corect cuvintele; din junețe era o personalitate abulică (lipsită de voință) și a tot suferit de diverse boli și disfuncții până la moartea sa prematură, la 39 de ani. Carol al II-lea a murit fără să lase vreun urmaş şi dinastia s-a stins.
Cercetătorii au studiat cu atenţie genealogia familiei Habsburg şi au constatat un nivel foarte înalt de consangvinizare în interiorul diferitelor generaţii ale familiei – 9 din 11 căsătorii pe parcursul a 200 de ani au fost între rude apropiate (între veri drepți, între unchi și nepoate). Această consangvinizare în lanţ a provocat o incidenţă mare a mortalităţii infantile (din cauza combinării unor gene recesive ce provocau boli cu caracter genetic); numai jumătate dintre copiii născuţi în familia Habsburg au supravieţuit până la vârsta de un an, comparativ cu 80% de supravieţuire în familiile sătenilor din acele vremuri. Într-un final, tradiţia căsătoriilor între rude apropiate a dus la pieirea familiei Habsburg [Alvarez et al., 2009; Vilas et al., 2019].
Totodată, au existat și cazuri mai puțin dramatice sau chiar ferite de efectele adverse ale consangvinizării. Numeroase dinastii regale contemporane continuă să păstreze tradiția căsătoriilor între rude mai mult sau mai puțin îndepărtate, fără a le fi afectată sănătatea; bunăoară, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și soțul său erau veri de-ai treilea. Doi mari oameni de știință, Charles Darwin și Albert Einstein, s-au căsătorit cu verișoarele lor de primul grad de rudenie. Printre oamenii de afaceri din secolele trecute, asemenea mariaje constituiau o normă. Dinastia Rothschild s-a format pe calea căsătoriilor în cercul familial, fiind nu doar încurajate, ci și strict recomandate alianțele matrimoniale cu membri, fie și neînrudiți direct, ai marii familii; astfel, în perioada anilor 1824-1877, dintre cei 36 de descendenți Rothschild de gen masculin, 30 s-au căsătorit cu verișoarele lor de diferit grad. Această strategie de tip regal a permis concentrarea patrimoniului financiar în limitele dinastiei. La fel au procedat și alte dinastii ale oamenilor de afaceri, de exemplu cei din familia Du Pont. Desigur, în asemenea cazuri, mult depinde de calitatea genomului fondatorilor dinastiei sau ai grupului, de numărul genelor recesive cu efect negativ. Dacă genele dăunătoare sunt puține sau lipsesc, consangvinizarea poate fi practicată vreme de generații.
În imagine: Carol al II-lea al Spaniei, ultimul monarh din dinastia Habsburgilor; suferea de tulburări fizice și mintale, inclusiv era infertil, avea trăsături faciale deformate și o mandibulă supradimensionată, numită în literatura de specialitate the Habsburg jaw.
(va urma)
