Voi sublinia aici o dată în plus caracterul moștenit evolutiv al repulsiei față de incest prin mențiunea că evitarea incestului este proprie celor mai diverse filumuri din lumea animală, la care au fost identificate un set de mecanisme comportamentale specifice [Pusey, 1987; Pusey, Wolf, 1996]. Iată câteva exemple. Femelele tinere de şoarece (Mus musculus) preferă să se împerecheze cu masculi dintr-o ramură diferită a grupului decât din familia din care fac parte ele, respingând masculii cei mai asemănători tatălui, care le-ar putea fi frați [Wilson, 1975/2003, p. 77-78]. Leii tineri obişnuiesc să părăsească grupul în care s-au născut şi vagabondează înainte de a se alătura leoaicelor din alt grup. La fel pot proceda şi unele leoaice tinere, care se ataşează grupurilor străine [Schaller, 1972]. Elefanții manifestă o activitate sexuală mai scăzută în raport cu femelele din grupul lor natal, comparativ cu interesul pentru femelele străine [Archie et al., 2007]. Gâsca călugăriță (Branta leucopsis) preferă să se asocieze cu rudele apropiate atunci când pleacă în căutarea hranei, însă pentru împerechere va selecta indivizi din afara cercului familial [Kurvers et al., 2013].
Abia în condiții de criză demografică, în lipsa oricăror alternative în selectarea partenerilor, abia atunci, la unele specii de animale sunt întâlnite, în mod nesistemic, cazuri de relații incestuale, în funcție de dimensiunea grupului; cu toate că, mai curând, am putea vorbi de un inbreeding între rude apropiate [Boer et al., 2021; Pike et al., 2021]. Acest tip de relații va avea costurile sale. La șarpele cu clopoței (din specia Sistrurus catenatus), în cazul când populația este mică numeric și izolată, împerecherea între indivizii înrudiți va produce o „criză a consangvinizării” (inbreeding depression), caracterizată prin scăderea capacității lor de reproducere; astfel, indivizii născuți din consangvinizare strânsă aveau o rată de supraviețuire anuală cu circa 12% mai redusă și cu 13,5% erau mai reduse șansele lor de a avea pui care să supraviețuiască [Clark et al., 2025]. Iată de ce incestul, ca și inbreedingul între rudele prea apropiate, a fost dezavantajos evolutiv și, deci, a fost evitat prin diverse mecanisme comportamentale.
Abținerea de la acte incestuale e tipică și pentru primate, care, în așa mod, evită „criza consangvinizării” [Pusey, 2004; Manson, Perry, 1993; Muniz et al., 2006; Charpentier et al., 2007]. La primate, în funcţie de specie, cu indivizi din grupurile învecinate se împerechează fie masculii (la paviani şi maimuţele rhesus), fie femelele (la cimpanzei). Femelele mature de cimpanzeu, când sunt în perioada de rut, vizitează alte grupuri, unde sunt tolerate de masculii străini, cu care se împerechează, iar după încheierea perioadei de rut se pot înapoia în grupul de apartenenţă [Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 100-101; Stumpf et al., 2009]. Masculii, din contră, rămân atașați grupului natal pe parcursul întregii vieți; cimpanzeii, așadar, în limbaj antropologic, sunt patrilocali, adică femela vine în comunitatea masculului și nu invers [Morin et al., 1994]. S-a mai constatat că femelele de cimpanzeu pot identifica gradul de depărtare genetică față de masculii străini și îi preferă pe cei cu care vor putea crea o combinație genetică nouă, evitând „criza consangvinizării”, care se poate produce la această specie de primate [Walker et al., 2017], deși, la rândul lor, masculii de cimpanzeu înclină să-și intimideze femelele din grupul natal și să le impună prin forță să accepte contacte sexuale [Muller et al., 2007].
În familia de giboni cu mâini albe, Hylobates lar, taţii îşi îndepărtează fiii din grup atunci când aceștia ajung la maturitate sexuală, iar mamele îşi îndepărtează fiicele [Carpenter, 1940]. Chiar şi atunci când, la unele specii de maimuţe, masculii tineri rămân în turmele lor, ei se împerechează rar cu propriile mame, inclusiv datorită unor restricţii de ordin ierarhic. În cazurile când inbreedingul nu poate fi evitat vreme îndelungată, așa cum se întâmplă în grupurile foarte mici și izolate ale gorilelor de munte, aceste animale pierd din capacitatea de adaptare, în rândul lor crește riscul diverselor maladii, în urma acumulării genelor recesive, și ele se află în pericol să degenereze, să piară ca grup sau specie [Prado-Martinez et al., 2013; Xue et al., 2015].
Existența unor mecanisme comportamentale de evitare a incestului, inclusiv la primate, reprezintă un reproș nu doar față de tezele freudiste, ci și față de impresiile unor antropologi culturali din secolele XIX-XX, care, fiind lipsiți de suficiente cunoștințe de biologie evoluționistă, s-au grăbit să afirme că animalele manifestă înclinații spre incest și abia oamenii, datorită unui set de norme sociale și religioase, au pus capăt acestor practici. Astfel, antropologul francez Claude Lévi-Strauss considera că maimuțele antropoide duc un mod de viață promiscuu și incestuos, însă în populațiile umane, grație unui tabu al incestului, a fost posibilă separarea de trecutul animalic și anume în acest punct noi putem observa o tranziție fundamentală de la viața animalică la cea umană. Știm în prezent că acele asumpții ale lui Lévi-Strauss s-au dovedit a fi false [apud Wilson, 2021]. Cu toate acestea, rolul factorilor culturali și sociali nu e de neglijat și, într-adevăr, tabuul incestului a avut efectele sale în consolidarea unei reguli universale că relațiile sexuale între rudele directe trebuie evitate.
(va urma)
