Una dintre formele de înrudire simbolică, pe larg practicată la diferite popoare, este adopţia temporară a copiilor (încredințarea copiilor spre creștere și educare într-o familie străină).
La popoarele din Caucaz, această tradiţie este denumită аталычество (atalychestvo), de la cuvântul turcic atalyk – „cel care îl înlocuiește pe tata” sau „ca un tată” (ata – „tată”); ea constă în trimiterea copiilor în grija unei alte familii sau unui alt popor până la o anumită vârstă, pentru ca, în felul acesta, să se producă un schimb cultural şi o consolidare a legăturilor de prietenie şi rudenie. Copiii preluați în atalychestvo deveneau înfrăţiţi cu familia adoptivă şi se considerau datori să le răzbune pe rudele lor de adopţie în caz de necesitate [Марзаганов, 2008].
Tradiţia adopţiei temporare e proprie şi popoarelor turcice, și arabilor.
În Europa feudală exista o tradiţie asemănătoare, denumită fosterage. Această formă de încredințare a unui copil reprezenta un gest de patronaj reciproc între elite, însă principalul efect era înrudirea simbolică, cimentarea alianțelor şi reducerea riscului războaielor dintre ele. Se presupune că prototipul adopției temporare a apărut la grupurile arhaice, unde exista practica poligamiei şi a căsătoriei comunale, când nu se ştia exact cine este tatăl biologic şi copiii erau crescuţi consecutiv de mai mulţi potenţiali taţi.
Cumetrismul e tot o formă de asumare a protecției asupra copilului rudelor sau a vecinilor. La portughezi așa și se spune – compadrio („copărinte”). În Mexic se spune compadrazgo („coparentaj”) și se referă la participarea nașilor la educarea copiilor; nașii, alături de părinți, își asumă rolul de protectori. În toate aceste cazuri se stabilește un fel de înrudire fictivă (fictive kinship).
Înrudirea simbolică este aplicabilă și intratribal. Antropologul rus Marina Butovskaia afirma că, în unele culturi, viitorii războinici erau de mici crescuţi împreună, în aceeaşi casă, pentru a le fi create ataşamente psihologice mai solide, astfel încât pe câmpul de luptă aceştia să se considere fraţi de sânge, să se ajute reciproc şi să lupte cu o mai mare îndârjire pentru supravieţuirea grupului şi pentru vieţile apropiaţilor.
La triburile din Papua Noua Guinee, relaţiile de rudenie sunt foarte importante, însă şi înfierea copiilor din alte familii este un lucru obişnuit; papuaşii consideră că, dacă până la naştere copilul a purtat substanţa părinţilor săi adevăraţi, după adopţie el va purta substanţa părinţilor săi adoptivi şi această substanţă este hrana pe care o primeşte în noua sa familie. Aşa cum hrana este dobândită prin truda tatălui adoptiv, duhul acestuia, prin hrană, trece în copil şi îl înrudeşte spiritual cu noul său tată. Papuaşii mai consideră că hrana construieşte corpul omului şi, prin consumarea aceleiaşi hrane, corpurile obţin aceeaşi substanţă, deci se produce înrudirea [Бутинов, 1992].
(va urma)
