Poate că cel mai bine cercetată tradiție a adopției, numită și „circulația copiilor”, este tradiția aborigenilor de pe Insulele Marshall, din Oceania. La localnicii de acolo persistă ideea că un copil îi aparține tribului, prin urmare, un cuplu este dispus să cedeze copilul biologic spre adopție, dacă acesta le este cerut insistent de rudele adulte cele mai apropiate – părinții, frații, surorile.
În comunitățile de acolo, peste o pătrime din copii trăiesc cu părinți adoptivi, și nu cu părinții lor biologici; sociologia mai arată că în 90% dintre familiile marshalleze există un copil adoptat. De regulă, cum am menționat, în acest schimb de copii sunt implicate rudele apropiate, dar se întâmplă și adopții de copii din familii depărtate, inclusiv din satele învecinate.
Antropologii care au studiat fenomenul au încercat să explice originea acestei tradiții și principala lor concluzie este că, la aborigeni, copiii sunt percepuți nu ca un bun individual, ci ca un bun comun, la fel ca obiectele tribului; în acest sens, „circulația copiilor” contribuie la menținerea coeziunii și a unui echilibru social – familiile posedă și resurse relativ egale, și aceeași hrană, același tip de colibe, și un număr de copii aproximativ egal, născuți sau luați în adopție.
Unii copii niciodată nu vor afla că au fost luați în adopție, alții însă ajung să afle, dar vor rămâne în continuare atașați psihologic de părinții adoptivi; eventual, ei se vor deplasa, în voie, de la o casă la alta. E interesant că, la fel ca în cazul aborigenilor din Papua Noua Guinee, la marshallezi un factor decisiv în crearea legăturii dintre copil și părinte este hrănirea copilului adoptat.
Cu toate acestea, în limbajul marshallezilor există conceptul de părinte „adevărat” sau „real” (mool și lukkuun) și cel de părinte „fals” (riab). Și s-a observat că, în relația dintre adulți și copiii adoptați, se produc mai des certuri sau acte de violență decât între părinții și copiii biologici; legătura cu mama vitregă e mai rece, e mai lipsită de sentimente, deoarece copilul n-a apărut „în burta” acelei mame, explică aborigenii situația. Deci, chiar dacă e adoptat de rudele apropiate, noua familie nu poate fi la fel de confortabilă pentru copil ca familia sa natală, biologică [Berman, 2014].
Și în alte situații s-a remarcat că înrudirea simbolică nu poate concura, ca impact psihologic, cu înrudirea biologică; mai cu seamă, e valabilă remarca pentru situațiile când copiii sunt preluați din grupuri străine, de altă origine etnică sau tribală. Antropologul american Francisco Gil-White, care a efectuat un studiu cuprinzător privind percepţia identitară la reprezentanţii unor etnii din Mongolia, a ajuns să constate că aceştia, până în prezent, se conduc de „modelul legăturilor de sânge“ în atribuirea identităţii etnice pentru un individ.
Un copil de altă etnie care creşte într-o familie adoptivă oricum va fi considerat ca aparţinând etniei sale originare; unul „de-al lor“ nu poate în niciun fel deveni unul „de-al nostru“. Potrivit lui Gil-White, aceste tradiţii longevive de delimitare a identităţii în funcţie de originea biologică a individului îşi au originea într-o psihologie ancestrală, care face ca etniile diferite să fie percepute ca aparţinând unor specii diferite; iar frontiera biologică nu poate fi ştearsă definitiv prin adopție, educaţie şi prin mediul comun de creştere [Gil-White, 2001].
Un caz cu totul aparte îl prezintă tribul murle din Sudan. Acest trib s-a confruntat o vreme cu grave probleme de sănătate reproductivă (după unele opinii, din cauza unei epidemii de sifilis) și, drept urmare, a înregistrat un declin demografic și de natalitate. Pentru a-şi menţine existenţa ca trib, războinicii murle au aplicat câteva strategii de compensare a natalităţii scăzute: procurarea de copii în schimbul vitelor sau răpirea copiilor şi a femeilor din triburile învecinate. Aceste practici generează conflicte intertribale aprige, cu mii de victime, însă strategia răpirii copiilor este curioasă în sine, fiindcă prezintă un model extremal de transmitere a identităţii tribale prin adopţie forţată.
O altă ciudățenie s-a întâmplat cu amerindienii mbaya, din junglele Amazoniei. La aceștia, din cauza unei degenerări în relațiile sociale și conjugale – separarea în trei caste, endogamia severă, care nu permitea contactul sexual între indivizii din straturi ierarhice diferite, goana după prestigiu, adulterul frecvent și o anumită repulsie față de procreația propriu-zisă –, s-a înregistrat un grad înalt de avorturi și pruncucideri. Când îi studiase, pe la mijlocul secolului XX, Claude Lévi-Strauss afirma că adulții trebuiau să obțină copii prin adopție și răpire din alte triburi și a numit „rasism invers” acest fenomen comportamental, când un grup adopta „sistematic inamici sau străini” [Lévi-Strauss, 1956/1968, p. 188, 201]. Nu e de mirare că, odată cu trecerea deceniilor, tribalii mbaya, cândva nomazi, au fost asimilați identitar și genetic în masa altor populații sedentare din Amazonia.
