La kazahi exista o tradiție care dicta literalmente următoarele: „Dacă moare fratele cel mare, soția sa se va muta ca moștenire în casa fratelui mai mic, dacă moare fratele mai mic, soția acestuia se va muta ca moștenire în casa fratelui mai mare”, împreună cu copiii; erau lăsate de unele singure doar văduvele bătrâne; tradiția impunea transferul nu doar al văduvelor, ci și al mireselor – dacă mirele murea în vreun accident, mireasa era luată de unul dintre frații mirelui [Аргынбаев, 1989, p. 256-257]. Practica respectivă – a leviratului – era întâlnită și la evreii antici. Iată ce spune Deuteronomul (25, 5-6): „De vor trăi frații împreună și unul din ei va muri, fără să aibă fiu, femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după străin, ci cumnatul ei să intre la ea, să și-o ia soție și să trăiască cu ea. Întâiul născut pe care-l va naște ea să poarte numele fratelui lui cel mort, pentru ca numele acestuia să nu se șteargă din Israel”.
Să ne amintim aici și de populația neolitică de pe insula Creta (menționată într-un capitol anterior) , care, din rațiuni economice și întru protejarea bunurilor comune în cadrul cercului familial, impunea căsătoriile între veri drepți [Skourtanioti et al., 2023]. La aleutini (o populație indigenă din zona arctică) era practicat nu doar leviratul, ci și sororatul, când surorile mai mici ale unei femei puteau avea relații conjugale cu soțul acesteia [Файнберг, 1964, p. 155-160]. Endogamia era practicată și în cadrul primelor localități protourbane (megasites), cu o concentrație de câteva mii de indivizi, care au apărut acum circa 7 500 de ani în regiunea Levantului și Anatoliei [Pearson et al., 2023].
Pe de altă parte, societățile de vânători-culegători și păstori au practicat mariajul intertribal (exogamia) într-o măsură mai mare, în cadrul unui sistem de înrudire extensivă. Cercetătorii consideră că asemenea mariaje erau necesare pentru crearea unor minime relații de înrudire între triburile care împărțeau aceleași spații pentru vânătoare sau păstorit; în perioada deficitului de resurse, relațiile de rudenie intertribale erau cruciale pentru supraviețuire, fiindca ofereau o flexibilitate spațială, asigurau toleranța față de străini și permiteau mutarea indivizilor de pe un teritoriu pe altul, fără ca membrii unui sau altui trib să devină victime ale vecinilor [Shenk et al., 2016; Pisor, Surbeck, 2019].
Un factor de coalizare a grupurilor putea fi pericolul extern. Așa s-a întâmplat, probabil, în cazul vânătorilor-culegători mezolitici, care au populat Europa vreme de zeci de milenii în triburi răzlețe, însă cu vreo 8 000–7 000 de ani în urmă au constatat că pe continent, în zonele lor natale, pătrund numeroși oameni cu alt fenotip și cu obiceiuri neobișnuite – agricultorii neolitici care veneau din Anatolia, Iran și Levant. În baza analizei a zece schelete arhaice deshumate în siturile Téviec, Hoëdic și Champigny (de pe teritoriul Franței de azi), cercetătorii au constatat că grupurile de vânători-culegători de acum circa 6 700 de ani practicau o exogamie pronunțată între clanuri, ca strategie de evitare a consangvinizării, dar ei aproape că nu se amestecau cu agricultorii neolitici, față de care păstrau distanța [Simões et al., 2024]. Aceia din urmă erau percepuți ca fiind prea străini, din toate punctele de vedere, și putem lansa presupunerea că anume prezența lor, competiția mai strânsă pentru resurse și presiunea demografică pe care o exercitau ei au contribuit la coalizarea puternică și la exogamia pronunțată printre triburile de vânători-culegători. Numai că, se știe, avantajul demografic le-a permis agricultorilor neolitici să asimileze și să disloce aproape definitiv populațiile mici și dispersate ale vânătorilor-culegători.
Este curioasă situația când, în aceeași regiune, coexistă triburi cu un mod diferit de trai. Cum se împacă între ele și care e gradul de interconexiune? În literatura antropologică sunt descrise asemenea cazuri. De exemplu, în Munții Nilgiri din India trăiau într-o anumită simbioză patru triburi, care însă păstrau distanța identitară și aveau limbaje distincte: toda erau păstori, badaga – agricultori, kota – meșteșugari, iar kurumba – culegători de fructe și vrăjitori. Ipoteza lansată de antropologi este că, din cauza temeliei economice diferite care susținea subzistența acelor triburi, ele se considerau suficient de străine pentru a permite apropierea, iar schimbul cultural era minim. Fiecare trib prețuia simbolurile sale identitare. Când niște indivizi kota au încercat să poarte turbane, asemenea vecinilor badaga, ultimii s-au indignat că le este furat un element de prestigiu social și le-au smuls turbanele de pe cap. Pe de altă parte, aceste triburi nu se aflau nici în relație de dușmănie vădită, fiindcă aveau nevoie uneori unii de alții; astfel, cei din tribul kota cântau bine la instrumente muzicale și erau invitați să participe la ceremoniile și ritualurile organizate de toda, însă nu li se permitea să se apropie prea tare de locurile sacre ale gazdelor, cum ar fi ferma de bivoli [apud Herskovits, 1967, p. 217-218].
Din păcate, în acea lucrare antropologică nu este dezvoltat capitolul relațiilor exogame între acele triburi, dar din alte surse se cunoaște că, bunăoară, tribul toda practica endogamia, iar schimbul de tineri pentru căsătorii era permis numai între subdiviziunile tribului. Pe vremuri, toda admiteau și poliandria, când femeia se putea cupla și cu frații mai mici ai soțului său; acela era un mecanism de evitare a consangvinizării prea strânse într-o populație foarte modestă numeric, de circa 2000 de indivizi. După toate evidențele, relațiile exogame la cele patru triburi învecinate erau și mai slab dezvoltate decât relațiile și schimburile culturale.
(va urma)
