Nici nu se uscase bine cerneala pe actul de abdicare al lui Cuza, când în Moldova s-a pus de revoluție anti-unionistă. Chiar și înainte de Unirea Principatelor Române, dar mai ales după, în cele două state unite și prin Europa apăreau o sumedenie de zvonuri, aruncate de tot felul de dubioși, care băgau bățul prin gardul disensiunilor. Agenții de influență colcăiau și colo și colo, împrăștiind mesaje care să dezbine.
„Eram săraci, dar fericiți” era un mesaj cu puternic accent moscovit, pe care îl auziți și azi. „Valahii au venit să ne fure resursele”, „Valahii au acaparat în ghearele lor Moldova”, „Am ajuns slugile valahilor” se vorbea prin Moldova. Pentru un exercițiu, înlocuiți valahii cu UE, și vedeți ce vă dă. Valahii erau acuzați că vin să fure pădurile, munții, dealurile, ba chiar și apa Prutului. Dacă ar fi fost valahii cât de cât școliți ca să afle ce e petrolul, l-ar fi furat și pe ăla. Dar nici moldovenii nu erau mai breji, așa că au tăcut din gură la faza asta, ca să nu se facă de rahat în necunoștință de cauză. Valahii voiau să fure găina din ogradă, ursul din pădure și femeia din casă, nelăsând moldoveanului nici măcar ultima bucurie dată de Ăl de Sus, aia de a-și bate și viola singur nevasta.
În Țara Românească, pe de altă parte, se spunea că moldovenii vin să ocupe toate funcțiile importante, să acapareze puterea la București, și să-i conducă astfel pe munteni. Moldovenii le voiau munții, apele, corcodușele, dropiile, crapii și mămăliga. De femei aici nu se pomenea căci, fapt dovedit istoric, nici măcar tălâmbii de turci nu mai făceau imprudența de a se combina cu oltence.
Astfel de mesaje erau promovate în special de aparatul de propagandă rusesc și de agenții care colcăiau peste tot. Nimic nou sub soare, și azi fac fix la fel. Nu în ultimul rând, mesajele erau diseminate direct la analfabetul care forma cea mai mare parte a populației și prin intermediul bisericii. Popi pro-ruși, agenți în sutane, au fost și sunt… hă hăăă, cu ghiotura. Peste toate, că rusul nu era prost, el știa și că biserica ortodoxă ar vinde și pe mă-sa și pe tat-su, atâta vreme cât ar fi avut ceva de câștigat. Patriotismul la ea era mai ceva ca pisica lui Schrodinger. Adică era și acolo, și dincolo, în funcție de cine plătea.
Uite așa, ajungem la momentul 3 aprilie 1866. Un grup de mari moșieri moldoveni (frații Constantin și Alexandru Moruzi), familia Roznovanu în frunte cu coana Marghiolița, Teodor Boldur Lățescu și alții, au stabilit să rupă Unirea după numai 7 ani, să declare independența, și să pună pe tron un individ pe nume Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis Nunuță, zis și Guliță, care de abia o rupea pe românește. Apoi, să pună Moldova sub „protecția” Rusiei, pentru a nu-i mai fi furate bogățiile. Apropo, ca să nu o mai lungim, să știți că absolut toți erau agenți de influență arvuniți de Moscova. Alături de ei, trup și suflet, mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, nepotul fostului mitropolit Sofronie. El nu era agent rus, așa era el… mai special. Și despre Calinic vom pomeni noi azi, ca un vajnic și exponențial membru al bisericii. Unul care își merită cu prisosință și moneda aniversară și mărcile poștale, toate recente, precum și prețuirea bisericii ca unul dintre eroii neamului și ai credinței strămoșești.
O fotografie istorică ne arată un bărbat între două vârste, puțin retardat, care ține invers o carte pe genunchi și care are mai multe decorații și tinichele de gât decât un general Nord-coreean. Nimeni, în peste o sută de ani, nu a reușit să spună în ce bătălii obținuse el decorațiile alea căci, zice-se, cele mai crunte lupte pe care le-ar fi dat au fost doar alea cu gastronomia locală. O căpățână de miel cu borș, un ceaun cu porumb fiert, o vadră de vin, plus o plăcintă cu varză și una cu brânză dulce, erau doar antreul care să ridice pofta de mâncare, înainte de primul fel mai consistent. Tipic bisericesc. În plus, zice legenda, francezii nu cu oțelul de la Reșița au făcut turnul Eiffel, ci din decorațiile alea, furate mișelește de la români și topite la Paris.
Cumva, utilizând aceleași stratageme folosite de biserica ortodoxă de când se știe ea, Calinic a reușit să convingă o parte dintre enoriași că tocmai ăia care le dăduseră pământ și care le făcuseră școli sunt dușmanii lor. Iar biserica, în nețărmurita ei smerenie și înțelepciune dată de sus, vrea să îi ajute. Nu le spune că, de fapt, tocmai biserica voia pământul ăla înapoi. Altora le-a spus că Bucureștiul le va lua pământul dat de Cuza. Nu conta, important era să-i facă să iasă în stradă pentru cauza lui. Și mulți l-au crezut. Nu faceți ochii mari, azi parcă e și mai rău, căci lumea pune botul la mesaje mult mai cretine. La români funcționează de minune să îi sperii că vine cineva să le fure căciula. Căciulă care, apropo, nu mai există de multă vreme, căci a fost furată și vândută chiar de ai lor.
Cert este că toți ăștia au pus-o de-o revoluție. Au strâns vreo 500 de inși, au plătit câțiva mercenari înarmați cu flinte și iatagane, plus niște slugi de pe moșiile boierilor cu pricina, și au pornit alai la moșia Roznovanu, ca să discute chipurile cu ăștia, și să îi ceară lui Nunuță să preia tronul. Acolo are loc un spectacol de toată jena, scris parcă la beție. Coana Marghiolița, mama lui Nunuță, se preface mirată și, după ce i se citesc doleanțele, pleacă să întrebe pe conaș daca vrea să fie domnitor. Se întoarce victorioasă după câteva minute și anunță în franceză că „Guliță” e de acord. Nunuță iese și el și vorbește tot în franceză. Le spune că rușii sunt pe drum, că vor ajunge în câteva ore, și că îi vor ajuta să preia puterea. Mulțimea analfabetă nu pricepe nimic și i se explică a n-șpea oară că nu ăla era personajul care trebuia bătut.
Calinic ține și el un speech în care își urlă pornirile anti-unioniste, ura față de muntenii venetici, apoi poruncește ca bisericile să tragă clopotele a primejdie. Lumea se sperie. Mulțimea primește ordin să atace Palatul Administrației Centrale. Lascăr Catargiu dă ordin Armatei să facă uz de forță pentru a liniști lucrurile. Urmează o încăierare în care mor 16 militari, iar circa 100 de scandalagii sunt uciși sau răniți. Calinic, acest Wile E. Coiotul al bisericii ortodoxe, se împiedică în sutană de la primii pași războinici și cade palancă la pământ. De departe, pare că mulțimea urcă și coboară peste un mic delușor de grăsime, o formă de relief apărută de nicăieri în mijlocul Iașiului.
Este scos de acolo de nimeni altul decât diaconul Creangă (da, acel mare povestitor și scriitor Ion Creangă, un alt anti-unionist declarat) și de un amic al său, diaconul Ienăchescu. Cel puțin asta susține George Călinescu. Alții spun că ar fi doar o legendă. Mă rog. Împreună îl transportă pe mitropolitul storcit mai ceva ca o conservă călcată de un camion, îmbrăcat cu un caftan evreiesc, și îl ascund într-un butoi din pivnița unei crâșme de pe ulița Sfânta Vineri. Conținutul butoiului fusese confiscat de Creangă și Ienăchescu și, dacă el să-l credem pe George Călinescu, așa a continuat revoluția celor doi până seara târziu.
Calinic este arestat împreună cu toți ceilalți capi ai revoltei. Norocul său este Carol I care, sfătuit din vreme cu privire la ce pățiseră Cuza și alții, îi grațiază pe toți relativ rapid. Calinic primește ulterior nu doar funcția de mitropolit primat al României, ba ajunge președinte al Senatului, la intervenția lui I.C. Brătianu. Ține chiar un discurs la încoronarea regelui, în care își declară veșnicul și nețărmuritul sprijin pentru Unire și pentru rege. Ca orice creștin pios și recunoscător, Calinic își „execută” apoi toți foștii prieteni care-l sprijiniseră și-l ajutaseră. Unul dintre ei a fost însuși Ion Creangă, a cărui excludere din rândul bisericii în 1872 a fost semnată chiar de Calinic, lăsându-l pe drumuri.
Sursa: Micadozadeculturagenerala
