Istorie și poezie la Palatul Brâncovenesc din comuna Potlogi, județul Dâmbovița, cu dubla premiată Diana Ețco
Pe 15 august 2026, Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi a găzduit o aniversare cu o triplă semnificație: Ziua comunei Potlogi, praznicul Adormirii Maicii Domnului și comemorarea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Evenimentul a reunit istoria locală, tradiția și spiritualitatea într-un spațiu de patrimoniu esențial pentru județul Dâmbovița. În cadrul manifestărilor, Palatul Brâncovenesc a găzduit cea de-a VIII-a ediție a Forumului Național „Brâncoveniana”, un proiect dedicat promovării moștenirii culturale a epocii brâncovenești. Întâlnirea a fost organizată de Cenaclul Cultural-Literar „George Coandă” din Potlogi, în parteneriat cu autoritățile locale, Arhiepiscopia Târgoviștei, Uniunea Elenă din România și Societatea Scriitorilor Târgovișteni. Programul a inclus o sesiune de comunicări științifice dedicate vieții și epocii lui Constantin Brâncoveanu. În cadrul acesteia, dr. Diana Ețco, autoarea rubricilor „Istoria ne-nvăță minte” și „Altarul Enheduanei” din Eu-media.eu, a susținut o prezentare axată pe comemorarea martiriului brâncovenesc.
Un alt punct central a fost Concursul Național de Poezie „Sub crucea Sfântului Martir Brâncoveanu” (ediția a VIII-a), organizat cu sprijinul Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească”, la care dr. Diana Ețco a obținut o dublă recunoaștere: Premiul II și Premiul Special al Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” 2026. Pe parcursul a trei zile, vă oferim trei poezii cu care Diana Ețco a participat la concursul amintit, precizînd că acestea sunt dedicate neamului și martiriului voievodului Constantin Brâncoveanu, precum și semnificației acestei zile.
Cetatea nemuririi noastre, de Diana Ețco
Mă-ntorceam în amurg de la vie,
Pasul meu măsura sfânta glie.
Vezi, colo, la cișmeaua din vale,
O bătrână îmi iese în cale.
Ochii ei m-au privit cu durere,
O bucată de pâine-mi cere.
De grea foame-i e negru în față,
Viața-chin îi atârnă de-o ață.
Și picioarele nu o mai țin,
E povară amarul destin.
– Cum tu, maică, să n-ai ce mânca?
Și bătrâna privirea-și pleca.
– Toate zorile, până în seară,
Ostenit-ai cu drag pentru țară,
Ca să n-ai colț de puhavă pâine,
Nici făclii pentru ziua de mâine?
Tu, născută din veche țărână,
Botezai spicele cu-a ta mână,
Erai brazdelor nașe salvare,
Prin eterna spre soare chemare.
– Ești jertfită pe altarul de sevă,
Cine soarta amară îți grevă?
A zâmbit, prin lacrimi, tăcută
Și-a rostit cu o voce scăzută:
– Am moșit neîncetat dealul mare,
Să am casă cu pâine și sare.
Șapte fii am crescut eu cu drag,
Să-mi aducă lumină în prag.
Dar din lipsuri și, rar, disperare,
Au plecat ca un stol de cocoare,
Peste mări și țări neumblate,
Să slăvească străină cetate.
Căci veni o nălucă turbată,
Pocitanie întunecată.
Botul mare cu negre zăbale
Jefuia fără sațiu în cale.
Toate satele le-a ruinat
Și cenușă în urmă a lăsat.
Până azi e poporul în gheară,
Asuprit de o hulpavă fiară.
Toți demonii beau sânge din noi
Și ne lasă-n blesteme și goi.
Peste noi, orice flacără-i stinsă,
Chiar și zarea de nori e cuprinsă…
Dă-ne, Doamne, scăpare de sus,
Vino grabnic, mărite Isus!
– Maică, uite, îți dau pâinea caldă,
În lumina din zori ea te scaldă,
Și-ți șterg lacrima de pe obraz,
Ca să uiți de cernitul necaz.
Am venit pe pământ ca o rază,
Să fiu râul din cer ce botează.
Legăminte voi face pe rană,
Să primiți, maică, apă și hrană!
Și-am trimis în coloane izvoare,
Să aducă scântei de la soare.
Păsări albe cu flăcări în clanță
Au făcut în amiezi alianță.
Și-au pornit spre pământul secat
Să doboare pe Negru-Împărat!
Și-a venit peste hoți o văpaie
De-au pierit în urgie puhoaie.
Ginta mea, fără milă silită,
Pe vecie de-acum izbăvită-i,
De suita de negri ciocoi
Ce-au făcut cu poporul război.
Va avea neamul pită, de toate,
Ploi la timp și în viață dreptate!
Chiar colo am zărit la cișmea,
Pe bătrâna măcuță de nea…
Bucuroasă copiii-și vedea,
Și-o făclie în casă ardea…
