Dragoste nucleară, de Diana Ețco
Am primit un mesaj
pe o frunză de vie,
Adusă de un vânt hoinar
la o oră târzie…
Mi-a foșnit ceva bizar la ureche
Și a plecat,
șuierând,
în văzduhul-pereche.
Solia ciudată,
trimisă de sihaștrii titani,
În freamăt șoptea:
”Vino! Te aștept de o mie de ani!”
Cu o nălucă de dor plec la aerogară
Să-mi regăsesc,
în sfârșit,
dragostea nucleară.
La vamă
prezint unicul valabil document:
O frunză de vie,
adusă de vânt și prinsă la piept.
Bagajul de mână,
o valiză cu vise,
Doar șapte kilograme sunt permise.
Mi-am luat comoara și…
am plecat în zbor
Spre nebulozitatea
Marelui Fior.
Un tremur mă cuprinde,
vibrează întregul suflet,
Fascicolele frunzei,
extaziază-n zumzet
De șoapte percutante-atomi de euforii-
În mintea mea pulsează erotice furii.
Și simt apropierea de
Fiara din Eter,
Dezlănțuită- n unde de dor și de mister.
Într-un scurt circuit de fulgere
privirile s-au întâlnit,
Abia atunci am înțeles,
ești totul la ce am râvnit!
Cuprinsă
de a sentimentelor frenezie
Sunt depășită
de orice banală teorie.
Nu mai simt frică,
doar fericire fără hotare,
Ne revedem după o mie de ani de rotare!!!
Zbuciumul milenar
părea că nu are sfârșit
În avalanșa de emoții
care ne-a copleșit.
Dar,
pe neprins de veste,
toamna a venit
Și la mine în suflet
dorul a ruginit
***
Un vânt exaltat
gonește prin erotice rafale
Să-mi răvășească neuronii
cu aripile-i sale senzuale.
Prinsă în nebunia fiorilor avani,
Aud cum îmi șoptește:
”Te-am căutat o mie de ani…”
