Mica Bizantină, de Diana Ețco
Pe neprins de veste m-am îndrăgostit
De o arătare dintr-un infinit,
Părea o cocoară fără umbra sa
Ce-și făcuse cuibul în inima mea.
De pe-a ei înalturi, dalba impostoare,
Arunca scântei din zare în zare.
Ah, nesăbuita, se juca cu focul!
Prin a mea suflare își trăgea ghiocul
Și-mi incendia sufletul cu patimi,
Jarul îl stingeau deocheate lacrimi.
Zi și noapte-n față vedeam ochii ei,
Ca un semn heraldic constelat de zei.
Fără de cruțare îmi bătea în piept,
Unde își zidea Micul Orient.
– Auzi, Bizantină, ia mai stai colea,
Nu mai bate clopotul în inima mea!
Aș fi vrut să-i strig, dar, abia șoptesc:
Mică Bizantină, scumpă, te iubesc!
Prefăcută-n sfântă, stă ca o icoană,
Mâ închin și-o rog,
să-mi dea dezlegare la a ei prigoană.
Cred, orbit de patimi, că a mea chemare-i
Să slujesc iubirea pentru vrăjitoare.
Sub a ei săruturi pătimașe-gem,
Oare cum să scap de nebun blestem?!
Rătăcind sihastru prin lumea ursuză,
Cum s-alung din suflet steaua călăuză?
Albe nopți jertfesc pe al ei altar
Poate-o îmblânzesc cu-al iubirii har.
Și-a durat cetate cu înalte ziduri,
Din suspine grele și amare chinuri.
Ce să-i fac? Stăpână-i pe a mea moșie
Inima-mi ’e templul ei de veșnicie.
Sufletu-n zăvoare naște aspirații
De-a zbura spre stele din celeste spații.
Îmi zvâcnește nervul și pornesc sprințar
Să iau cu asalt un lăcaș bizar.
Inutil visam clipa norocoasă,
Când voi cuceri himera focoasă.
O cumplinită caznă- Muncă de Sisif!
Am fost scris ”învinsul” într-un catastif.
Uite-o sfidătoare și neâmblânzită
Pe a ei cetate bine zăvorâtă.
În zadar am vrut s-o asediez
Mi-au respins atacul furioși ochi verzi.
Cum să cuceresc cuibul cel de taină,
Ca să scap odată de-a lui Nesus haină?
Am chemat în joc forțe aliate:
Zâne iscusite la ”dus în păcate”.
La un prim apel, trec în marș forțat
Și-și strunesc întregul arsenal vizat:
Lirele duioase- dezmerdări cochete-
Cântec de sirene fără de pereche.
N-am crezut vreodată că aș fi în stare
Să rezist destoinic l’a lor provocare.
Geaba grele forțe s-au împreunat,
Pe câmpul de luptă nu au rezistat.
Dalba impostoare, în contraatac,
Din două mișcări, le-a venit de hac.
Muzele învinse nu s-au supărat,
Spre altă cetate grabnic au plecat.
General ilustru-Mica Bizantină,
A lansat un zâmbet-arma ei divină.
Linii defensive și-a făcut din el
Și m-a îmblânzit ca pe-un mielușel.
Cum e roata vieții, nici să poți să crezi!
M-au înflăcărat două stele verzi:
Neîncetat spre mine aruncau ghiulele
Din mieroase vorbe și dorințe grele.
Istovit de forțe, în război poznaș,
Am capitulat, ca un simplu laș.
Un surâs măreț triumfa pe față:
”Mane, tekel, fares 1 să-ți fie povață!”
Augusta zeiță a plecat în zare
Și-am rămas pustiu, fără apărare.
***
Pe neprins de veste, toamna a venit
Și la mine-n suflet doru-a ruginit.
Au plecat cocorii spre alte hotare,
Ca niște năframe-mi fluturau în zare.
Abătut și trist o întreb pe-o stea
Unde e iubirea din inima mea?
Steaua clipocește și-mi spune în șoapte:
”Vraja ei divină e fără de moarte.”
Uite-o ’n Carul Mare pe a mea Ursită,
Triumfal tronează bolta amurgită,
Poartă o cunună doldora de stele,
Unde-s adunate dorurile mele.
Iar când Bizantina, în straie cerești,
Îmi apare-n noapte, să-mi spună povești,
Eu privesc cu dor, scumpa arătare,
Și-i trimit în zbor – sfânta sărutare.
***
Într-un ritual cu ciudați fiori,
1 ”Numărat, cântărit, împărțit”, în timpul Ospățului lui Baltazar, o mână nevăzută a scris cu litere de foc pe zidurile
Babilonului enigmaticele cuvinte, care sunau ca un semnal prevestitor precum că toate în viață sunt demult
sorocite inevitabilului.
Transformați de zee în fulgi ziditori,
Vor cădea din cer pe a ei ruine
Ș-or renaște-n vreme taine bizantine.
Din iubiri cerești, fără altă voie,
Vom zidi din nou pe pământ o Troie.
