Vocea mamei, de Diana Ețco
Era o zi de primăvară,
Bătea un vânt hoinar prin gară,
Pe banca rece din granit
Un mic amvon mi-am făurit.
Mă legănam ușor pe-o rază,
Himerele-mi stăteau de pază,
Prinsă în vals de amintiri,
Visam la marile iubiri.
Îmi semnalau toți neuronii
Că mă vânează Orionii,
Iar dacă vreau să mă salvez,
Într-un pustiu să evadez.
Atrasă de nespuse șoapte,
Goneam fără răgaz în noapte
Prin stepa fără de sfârșit
A ochilor ce m-au privit.
Cătam o oază în deșert
Să simt din nou al mamei piept
Uscate buzele-mi șopteau:
”Vreau stropi de dragoste să beau”.
Pustiul vlaga îmi sorbea
Și forțele mi le slăbea.
Deodată… un torent de ape
Veni din cer ca să mă scape.
Adăpostită de-un meandru
Din vocea mamei care, tandru,
În cursul ei nestăvilit
M-a adăpat ș-am încolțit.
***
Ningea cu floare de cais
Prin gara timpului din vis,
De pe peronul unui dor
Spre vocea ta plecam în zbor…
