Formularea apare într-o notă sovietică despre întâlnirea lor din 23 septembrie 1989 și trebuie citită cu o precizare: partea cea mai sensibilă a discuției a fost consemnată ulterior din memorie, nu stenografiată pe loc. Totuși, alte documente britanice și cercetări ulterioare confirmă ideea de fond. Margaret Thatcher nu dorea o reunificare rapidă și, într-o primă etapă, ar fi preferat ca Germania să rămână împărțită.
Temerea ei nu se reducea la o antipatie față de Helmut Kohl. Thatcher privea problema prin experiența secolului al XX-lea: două războaie mondiale, frontiere redesenate și o Germanie care, odată reunificată, ar fi devenit cea mai puternică țară din centrul Europei. Se temea și că prăbușirea prea rapidă a RDG ar destabiliza Uniunea Sovietică și l-ar slăbi pe Mihail Gorbaciov, pe ale cărui reforme le considera esențiale pentru încheierea pașnică a Războiului Rece. Public, Londra susținea de decenii dreptul germanilor la unitate; în privat, premierul britanic încerca să împiedice ca acel principiu să devină realitate peste noapte.
Căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, a accelerat exact procesul de care se temea. Pe 28 noiembrie, Kohl a prezentat Bundestagului planul său în zece puncte pentru apropierea celor două Germanii, fără să-și fi consultat în prealabil toți aliații. Thatcher a considerat ritmul periculos. La summitul european de la Strasbourg, în decembrie, Marea Britanie s-a numărat printre statele cele mai rezervate. O lună mai târziu, la Paris, Thatcher și François Mitterrand au discutat în secret aproape numai despre Germania. Documentul britanic al întâlnirii arată că amândoi erau preocupați de viteza evenimentelor, de frontiere, de echilibrul european și de reacția Moscovei. Mitterrand recunoștea însă „logica” reunificării; pentru Thatcher, obiectivul imediat rămânea încetinirea procesului și menținerea lui sub controlul marilor puteri și al alianțelor existente.
Diferența dintre poziția publică și cea privată devenea tot mai vizibilă. În ianuarie 1990, Thatcher declara presei că reunificarea trebuia să respecte acordurile de la Helsinki, drepturile celor patru puteri asupra Germaniei și interesele NATO și Comunității Europene. Nu spunea public că Germania trebuia să rămână divizată. În martie, a convocat, la reședința de la Chequers, istorici și experți pentru a discuta ce fel de putere ar deveni o Germanie unită. Dar, între timp, germanii din Est își dăduseră propriul verdict. La alegerile libere din 18 martie, alianța favorabilă reunificării rapide a obținut 48,15% din voturi, iar participarea a depășit 93%. Menținerea artificială a două state germane devenea politic aproape imposibilă.
Aici povestea se schimbă. Thatcher nu a continuat să încerce blocarea reunificării cu orice preț. În aprilie, după discuții cu George H.W. Bush, accepta public că o Germanie unită trebuia să rămână membră deplină a NATO. În iunie, într-o nouă întâlnire cu Gorbaciov, ea recunoștea direct că reunificarea nu mai putea fi „oprită sau măcar încetinită”. De acum, lupta ei nu mai era pentru păstrarea RDG, ci pentru condițiile în care noua Germanie urma să apară: în NATO, cu trupe americane rămase în Europa, cu frontiere stabilite și cu drepturile speciale ale celor patru puteri încheiate prin negociere.
Această schimbare explică de ce formula „Thatcher s-a opus reunificării Germaniei” este adevărată, dar incompletă. Ea s-a opus inițial perspectivei și mai ales vitezei reunificării, a încercat să o întârzie și a căutat sprijin la Paris, Moscova și Washington pentru un proces mai lent. Dar politica britanică nu a devenit un veto. Foreign Office-ul a adoptat treptat o linie mai pragmatică și a participat activ la negocierile „2+4”, alături de cele două Germanii, Statele Unite, Franța și URSS. Cercetarea istorică distinge tocmai între rezistența personală a lui Thatcher și rolul instituțional al Marii Britanii, care a contribuit până la urmă la acordul internațional ce a făcut posibilă unitatea.
Pe 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. În fața reședinței din Downing Street, Thatcher a numit ziua „un mare răsărit pentru Germania” și a salutat noul stat drept aliat NATO, partener european și prieten. Cu un an înainte, îi spusese lui Gorbaciov că nu dorea unificarea. Între cele două momente nu se schimbase atât memoria ei despre Germania, cât raportul de forțe: Zidul căzuse, est-germanii votaseră, Gorbaciov acceptase, iar Statele Unite susțineau ferm unitatea. Thatcher nu fusese convinsă că reunificarea era o idee bună. Fusese convinsă că nu mai putea fi oprită.
