La trei ani după moartea lui Iosif Stalin, într-o ședință desfășurată departe de ochii presei, Nikita Hrușciov a făcut ceva ce pînă atunci părea de neconceput: a rostit de la tribuna Partidului Comunist adevăruri despre teroarea, execuțiile și abuzurile celui care fusese venerat vreme de decenii ca un conducător infailibil.
Era 25 Februarie 1956. Lucrările oficiale ale Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se încheiaseră, însă delegații sovietici au fost convocați pentru o ultimă ședință, cu ușile închise, în Sala Mare a Kremlinului. Jurnaliștii, invitații și reprezentanții partidelor comuniste străine nu au fost admiși. Accesul s-a făcut pe baza unor permise speciale, iar raportul care urma să fie prezentat nu trebuia publicat.
Nikita Hrușciov a urcat la tribună și a început să citească documentul intitulat „Despre cultul personalității și consecințele sale”. Aproape patru ore mai tîrziu, imaginea oficială a lui Stalin fusese făcută bucăți.
Omul numit ani la rînd „părintele popoarelor”, „geniul omenirii progresiste” și continuatorul lui Lenin era descris acum drept un conducător suspicios, brutal și responsabil pentru arestarea, torturarea și executarea a nenumărați oameni nevinovați. Hrușciov vorbea despre procese fabricate, deportări colective, epurări și despre frica transformată în instrument de guvernare.
În sală s-a așternut o liniște apăsătoare. Nu au fost permise întrebări și nu a urmat nici o dezbatere. Delegații au plecat tulburați, conștienți că asistaseră la unul dintre cele mai periculoase momente din istoria comunismului sovietic.
După moartea dictatorului
Iosif Stalin murise la 5 Martie 1953, după aproape trei decenii în care concentrase în mîinile sale o putere uriașă. Moartea sa nu a adus imediat o schimbare de regim. Oamenii care îi stăteau în jur nu erau adversarii stalinismului, ci colaboratorii și beneficiarii săi.
În conducerea sovietică a început o luptă pentru succesiune între Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici și Nikita Hrușciov. Fiecare încerca să-și consolideze poziția, dar nici unul nu putea uita că ceilalți îi cunoșteau trecutul și rolul avut în timpul represiunilor.
Cel mai temut dintre ei era Lavrenti Beria, conducătorul aparatului de securitate. Controla instituțiile de forță și deținea informații compromițătoare despre aproape întreaga elită sovietică. Tocmai de aceea, ceilalți lideri s-au unit împotriva lui. Beria a fost arestat în iunie 1953, judecat în secret și executat în Decembrie. Prin urmare, discursul din Februarie 1956 nu urmărea obținerea sprijinului public pentru înlăturarea lui Beria, așa cum se afirmă uneori. Cînd Hrușciov a vorbit despre crimele stalinismului, Beria era mort de mai bine de doi ani.
Miza raportului era alta. Hrușciov dorea să-și întărească autoritatea, să-și slăbească rivalii din vechea gardă și să ofere partidului o explicație convenabilă pentru abuzurile care deveniseră imposibil de ascuns. Stalin urma să poarte întreaga vină, în timp ce sistemul sovietic trebuia prezentat ca fiind fundamental sănătos, dar temporar deturnat de voința unui dictator. Hrușciov nu urmărea distrugerea comunismului. Încerca să-l salveze de moștenirea lui Stalin.
Mărturiile care ieșeau din Gulag
După 1953, mii de deținuți au început să fie eliberați din închisori și din lagărele Gulagului. Odată întorși acasă, supraviețuitorii au adus cu ei povești despre anchete fabricate, mărturisiri smulse prin tortură, execuții sumare și condamnări pronunțate fără nici o dovadă. Pentru conducerea sovietică devenea tot mai dificil să susțină că toți cei arestați fuseseră spioni, sabotori sau „dușmani ai poporului”.
Anastas Mikoian, apropiat al lui Hrușciov, a discutat cu mai mulți foști deținuți politici și a înțeles că amploarea represiunii fusese mult mai mare decît se recunoștea în interiorul partidului. Unul dintre supraviețuitori, Alexei Snegov, le-ar fi transmis liderilor sovietici un avertisment categoric: dacă nu se vor delimita de Stalin și nu vor face publice crimele sale, vor deveni complicii acestora.
La 31 Decembrie 1955, a fost înființată o comisie condusă de Piotr Pospelov, fost redactor-șef al ziarului „Pravda”. Aceasta trebuia să cerceteze soarta delegaților participanți la Congresul al XVII-lea al partidului din 1934, numit propagandistic „Congresul Învingătorilor”.
Rezultatele cercetării au fost devastatoare. Dintre cei 1.966 de delegați prezenți la congres, mai mult de jumătate fuseseră ulterior arestați. Din cei 139 de membri titulari și supleanți ai Comitetului Central ales atunci, 98 fuseseră arestați și împușcați. Partidul care pretindea că descoperise pretutindeni conspiratori își lichidase, în realitate, propria elită.
Documentele cercetate de Comisia Pospelov arătau că numai în anii 1937 și 1938 aproximativ un milion și jumătate de persoane fuseseră arestate sub acuzația de activitate antisovietică. Peste 680.000 dintre ele fuseseră executate. Cifrele nu cuprindeau toate victimele stalinismului, ci numai o parte a represiunii din perioada Marii Terori. Raportul Pospelov a stat la baza discursului rostit de Hrușciov. Prim-secretarul a selectat însă cu grijă informațiile care îi serveau obiectivele politice și le-a ocolit pe cele care ar fi putut compromite întregul sistem sovietic.
Stalin, condamnat în numele lui Lenin
Hrușciov nu l-a atacat pe Stalin în numele libertății sau al democrației. A făcut-o invocînd o presupusă revenire la „adevăratul leninism”. Pentru a-și întări acuzațiile, el a citat din așa-numitul „Testament al lui Lenin”. În acel document, redactat în ultimele luni de viață, fondatorul statului sovietic îl descria pe Stalin drept prea brutal și sugera înlocuirea lui din funcția de secretar general. Avertismentul fusese ascuns sau minimalizat timp de decenii.
Hrușciov a susținut că Stalin distrusese principiul conducerii colective și transformase partidul într-un instrument al voinței personale. Suspiciunea sa crescîndă făcuse posibilă inventarea unor conspirații, iar tortura devenise o metodă obișnuită de anchetă. Vechi bolșevici care participaseră la Revoluția din 1917 fuseseră acuzați de spionaj și trădare, judecați în procese regizate și executați. Confesiunile publice, prezentate drept dovezi incontestabile, fuseseră adesea obținute prin amenințări, bătăi și tortură.
Hrușciov a denunțat și greșelile lui Stalin din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Dictatorul ignorase numeroase avertismente despre atacul german din 22 Iunie 1941, iar epurarea corpului ofițeresc slăbise grav capacitatea de apărare a Uniunii Sovietice. A fost atacat și mitul comandantului militar genial. Propaganda îl prezentase pe Stalin drept autorul marilor strategii care aduseseră victoria împotriva Germaniei naziste. Hrușciov sugera însă că deciziile acestuia provocaseră pierderi uriașe și că meritele generalilor și ale soldaților sovietici fuseseră confiscate pentru glorificarea conducătorului.
Raportul amintea și deportările unor popoare întregi – ceceni, inguși, calmîci, tătari crimeeni și alte comunități acuzate colectiv de colaborare cu inamicul. Oamenii fuseseră urcați în trenuri și transportați în Asia Centrală sau Siberia, indiferent de vîrstă, vinovăție ori participare la război. Într-un moment de amară ironie, Hrușciov ar fi remarcat că Stalin nu i-a deportat și pe ucraineni numai pentru că erau prea numeroși și nu exista un loc unde să poată fi trimiși cu toții.
Adevărurile pe care raportul le-a ocolit
Discursul a produs un șoc uriaș, dar nu a reprezentat o dezvăluire completă a crimelor sovietice. Hrușciov a insistat mai ales asupra represiunii îndreptate împotriva membrilor partidului. Milioanele de țărani, muncitori, intelectuali, militari, credincioși și cetățeni obișnuiți au rămas în plan secund. Nu a analizat în profunzime colectivizarea forțată, lichidarea așa-numiților „culaci”, foametea din anii 1932–1933, masacrul ofițerilor polonezi de la Katyn sau represiunea desfășurată în teritoriile ocupate și anexate de Uniunea Sovietică.
Nu a pus sub semnul întrebării dictatura partidului unic, cenzura, absența alegerilor libere sau folosirea poliției politice împotriva oricărei opoziții. Mai ales, Hrușciov nu a vorbit despre propria implicare. În anii Marii Terori condusese organizațiile de partid din Moscova și Ucraina și participase la aplicarea politicilor represive. Nu fusese un adversar ascuns al lui Stalin, ci unul dintre colaboratorii care supraviețuiseră tocmai pentru că îi îndepliniseră ordinele.
Prin folosirea formulei „cultul personalității”, vina era transferată asupra unui singur om. Stalin devenea explicația tuturor nenorocirilor, iar partidul putea fi prezentat ca victimă a dictatorului, nu drept instituția care organizase și aplicase teroarea.
Aceasta a fost limita esențială a destalinizării: conducătorul era condamnat, dar sistemul care îi făcuse posibilă puterea rămînea în picioare.
Un secret citit în mii de ședințe
Denumirea de „discurs secret” este numai parțial corectă. Raportul fusese prezentat într-o ședință închisă și nu trebuia publicat, dar conducerea sovietică a hotărît ca textul să fie citit în organizațiile de partid și de tineret din întreaga țară. În fabrici, instituții, universități și unități militare au fost organizate mii de reuniuni. Participanții ascultau raportul, dar nu primeau copii și nu aveau voie să discute public despre conținutul său. Se încerca astfel o dezvăluire controlată, limitată la activul politic.
Metoda nu putea funcționa într-o țară cu milioane de membri de partid. Informațiile s-au răspîndit rapid, iar textul a trecut curînd dincolo de granițele Uniunii Sovietice. O copie a ajuns în Polonia, unde au fost realizate mai multe exemplare. Prin intermediul unor surse poloneze, documentul a intrat în posesia serviciilor israeliene și apoi a fost transmis CIA. În Iunie 1956, raportul a fost publicat în presa occidentală și transformat într-o armă propagandistică împotriva Moscovei. În Uniunea Sovietică, textul integral avea să fie publicat oficial abia în 1989, în timpul politicii de glasnost promovate de Mihail Gorbaciov.
Cutremurul produs în lumea comunistă
Pentru numeroși comuniști, dezvăluirile au însemnat prăbușirea unei credințe. Oameni care păstraseră în case portretul lui Stalin și îl consideraseră salvatorul omenirii aflau că liderul ordonase torturarea și uciderea propriilor camarazi. În Georgia, patria lui Stalin, raportul a provocat manifestații de protest. În Martie 1956, mii de oameni s-au adunat la Tbilisi pentru a apăra memoria fostului dictator. Armata a deschis focul, provocînd morți și răniți. Destalinizarea începea, paradoxal, printr-o nouă represiune.
În Polonia, dezvăluirile au încurajat nemulțumirile sociale și cererile de schimbare. Revolta muncitorilor de la Poznań, din Iunie 1956, a fost reprimată, dar criza a obligat conducerea sovietică să accepte revenirea lui Władysław Gomułka și o anumită autonomie a comuniștilor polonezi.
În Ungaria, speranța reformării sistemului s-a transformat într-o revoltă împotriva dominației sovietice. La 23 Octombrie 1956, studenții și locuitorii Budapestei au ieșit în stradă. Statuia uriașă a lui Stalin a fost doborîtă, simbol al prăbușirii unei epoci. Guvernul condus de Imre Nagy a promis reforme și a anunțat intenția Ungariei de a părăsi Tratatul de la Varșovia. Atunci s-au văzut limitele „dezghețului” lui Hrușciov. În Noiembrie, trupele și tancurile sovietice au intrat în Budapesta. Revoluția a fost zdrobită, mii de oameni au murit, iar alte sute de mii au fost arestate sau obligate să ia calea exilului. Hrușciov îl condamnase pe Stalin, dar nu era pregătit să renunțe la imperiul construit sub conducerea acestuia.
Gheorghiu-Dej și destalinizarea evitată în România
La București, discursul a fost primit cu neliniște. Gheorghe Gheorghiu-Dej își consolidase puterea folosind metode staliniste, iar o destalinizare autentică îi putea amenința direct poziția. Dej a încercat să convingă Moscova și propriul partid că România își realizase deja schimbarea prin îndepărtarea grupării Ana Pauker–Vasile Luca–Teohari Georgescu. În realitate, acea epurare nu reprezentase o desprindere de stalinism, ci o luptă internă în urma căreia Dej își eliminase rivalii.
Nici cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu nu putea susține pretinsa liberalizare. Vechiul comunist fusese condamnat într-un proces fabricat și executat în 1954, la un an după moartea lui Stalin. Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi au încercat să folosească noua orientare de la Moscova pentru a critica puterea personală a lui Dej. Liderul român a rezistat atacului, și-a izolat adversarii și a împiedicat o dezbatere reală asupra crimelor și abuzurilor regimului.
Revoluția din Ungaria i-a oferit apoi pretextul ideal pentru oprirea oricărei liberalizări. Studenții români care cereau libertăți, condiții de viață mai bune și un dialog cu autoritățile au fost supravegheați, arestați și condamnați. Destalinizarea românească s-a redus astfel la schimbări de vocabular și la îndepărtarea treptată a unor simboluri. Aparatul represiv a rămas activ, iar Gheorghiu-Dej a continuat să conducă autoritar.
Dezghețul care nu a topit dictatura
Raportul lui Hrușciov a deschis o perioadă de relativă relaxare, cunoscută drept „dezghețul hrușciovist”. Numeroși deținuți au fost eliberați, unele victime au fost reabilitate, iar cenzura a devenit temporar mai puțin rigidă. Scriitorii și artiștii au primit un spațiu de exprimare ceva mai larg, deși acesta putea fi restrîns oricînd.
În 1961, trupul îmbălsămat al lui Stalin a fost scos din Mausoleul lui Lenin și îngropat lîngă zidul Kremlinului. Orașul Stalingrad a primit numele de Volgograd, iar numeroase statui și portrete ale dictatorului au fost înlăturate.
Schimbările nu au însemnat însă democratizarea Uniunii Sovietice. Partidul a păstrat monopolul puterii, opoziția politică a rămas interzisă, iar poliția secretă a continuat să urmărească adversarii regimului. Gulagul a fost restrîns, dar sistemul penitenciar și folosirea internării împotriva opozanților nu au dispărut. Discursul a provocat și o ruptură în mișcarea comunistă internațională. Mao Zedong și conducerea Chinei au considerat condamnarea lui Stalin o formă de „revizionism”. Albania lui Enver Hoxha a adoptat o poziție asemănătoare. Divergențele aveau să contribuie la ruptura dintre Uniunea Sovietică și China.
În Occident, numeroși intelectuali și membri ai partidelor comuniste au început să se îndepărteze de Moscova. Dacă însuși conducătorul sovietic recunoștea existența terorii, apărarea necondiționată a stalinismului devenea imposibilă fără ignorarea voită a adevărului.
Stalin a fost sacrificat pentru salvarea partidului
Discursul din 25 Februarie 1956 rămîne unul dintre momentele decisive ale secolului al XX-lea. Pentru prima dată, crimele stalinismului erau recunoscute chiar de la tribuna celui mai important for al partidului sovietic. Hrușciov nu a fost însă un democrat și nici un acuzator lipsit de interese. A dezvăluit o parte a adevărului pentru a-și consolida puterea, pentru a-și slăbi rivalii și pentru a elibera partidul de povara tot mai apăsătoare a crimelor comise sub Stalin.
A condamnat dictatorul, dar a protejat dictatura. A denunțat teroarea trecutului, dar a trimis tancurile împotriva revoluției maghiare. A permis eliberarea multor deținuți, fără să accepte libertatea politică. L-a coborît pe Stalin de pe soclu, însă nu a distrus sistemul care îl ridicase acolo. Cu toate limitele și calculele sale, raportul a produs o fisură care nu a mai putut fi închisă complet. A distrus mitul infailibilității sovietice, a provocat crize în întregul bloc comunist și a obligat milioane de oameni să se întrebe dacă teroarea fusese numai opera unui dictator sau rezultatul unui sistem întemeiat pe frică, supunere și putere absolută.
Adevărata importanță a „discursului secret” nu se află, așadar, numai în lucrurile pe care Hrușciov a îndrăznit să le spună, ci și în adevărurile pe care a ales să le ascundă.
Autor: Georgescu Daniel, Istorie și Legende: Mituri, Știință, Curiozități și Minuni
