În 1950, regimul comunist a decis să adune într-un singur loc „elita” vechii Românii. Nu criminali, nu hoți, ci oamenii care conduseseră țara înainte de comunism. Foști prim-miniștri, foști miniștri, generali, istorici, academicieni, episcopi greco-catolici și romano-catolici, profesori universitari, oameni care făcuseră România Mare în 1918.
Au fost aduși la Sighet, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, departe de București, departe de familii, departe de lume. Mulți aveau peste 60-70 de ani, unii peste 80. Condițiile erau cumplite, celule reci, umede, frig pătrunzător iarna, în Maramureș. Mâncare foarte puțină, izolare totală, interdicția de a privi pe geam, munci umilitoare, fără medicamente fără vești de acasă.
Printre ei a fost și Iuliu Maniu. Unul dintre oamenii care au contribuit decisiv la Marea Unire din 1918. A murit la Sighet, în februarie 1953, la aproape 80 de ani. A fost îngropat noaptea, fără cruce, fără nume, într-o groapă comună din cimitirul săracilor. Tot acolo a murit și istoricul Gheorghe I. Brătianu ș zeci de alți oameni ale căror nume ar trebui să fie în fiecare manual de istorie. Familiile lor nu știau nici măcar că sunt morți. Unele au aflat abia după ani de zile. Altele, abia după 1989.
Astăzi, închisoarea de la Sighet este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Poți intra în celule, poți vedea numele celor care au stat acolo, poți simți, pe holurile acelea reci, greutatea tăcerii. Doar cine a pășit pe acolo poate înțelege cu adevărat cât de aproape a fost România să-și piardă complet memoria. Oamenii aceia n-au murit pentru că au greșit, au murit pentru că au fost prea importanți ca să fie lăsați să vorbească.
