La 1711, s-a încheiat tratatul de la Luțk, un acord secret între principele Moldovei, Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, țarul Rusiei, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei.
Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Acesta considera Moldova drept parte a sa, este drept, cu statut de „provincie privilegiată”. Era ispititor să scapi de „păgîn” și să te oblăduiască o putere creștină. Moldova, în granițele sale istorice, „de la Carpați pînă la Nistru, Cameneț, Bender cu tot teritoriul Poloniei, după delimitarea făcută”, trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrîndu-și statutul de independență și tradițiile neamului.
Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urmau să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea elitei Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămînerea sub influența otomană. Prin tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se obliga să se alăture cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor.
Acest tratat frumos nu a avut nici o urmare și nu s-a pus în practică niciodată. Cantemir și-a continuat viața în Rusia, ca prizonier de lux. S-a spus despre principele român că, prin alianța cu Rusia și venirea țarului Petru la Iași, a deschis pofta rușilor pentru Moldova. Probabil că, în situația unei victorii a coaliției ruso-moldovene la Stănilești, pe Prut, în 1711, istoria ar fi luat o altă întorsătură.
Cantemir s-a adaptat repede traiului din Rusia, și-a naturalizat acolo familia (care s-a înrudit cu marea nobilime rusă) și a sperat – din cîte se poate deduce – că împăratul va implanta în lumea rusă, începînd cu noua capitală construită de la zero, civilizația occidentală, modelul concurențial de succes, capabil să pună stavilă expansiunii Imperiului Otoman, aflat în decadență. Această „civilizare” și „occidentalizare” dorită și de țar a eșuat în mare măsură, dar o oarecare modernizare a societății ruse, stagnante și închistate pînă atunci, nu se poate nega.
Treptat, programul (lăsat sau nu în formă scrisă de Petru cel Mare) de expansiune a Rusiei spre Vest și spre Sud s-a materializat vizibil. Teatrul de operațiuni în vederea împlinirii de către Rusia a acestui obiectiv a fost adesea teritoriul Țărilor Române. Șirul de războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea demonstrează cum Rusia smulge pas cu pas cîte un calup de pămînt din Nordul Mării Negre, pînă la Nistru (iar apoi, în secolul următor, mai departe).
După înfrîngerea coaliției ruso-moldovene în Războiul din 1710-1713), urmează conflictele din 1735-1739, 1768-1774 și 1787-1792. Acestea, chiar și atunci cînd au marcat formal victorii ale otomanilor, au adus, într-o formă ori alta, avantaje Rusiei, neputînd opri avansarea imperiului țarilor spre apus. De exemplu, în timpul Războiului ruso-austro-turc din 1735-1739, armata țarului a intrat în Iași (1739). Următoare prezență a trupelor ruse pe teritoriile românești se petrece în timpul confruntărilor din 1768-1774.
În anul 1774, Imperiul Otoman a semnat pacea de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca, în Sudul Dobrogei), prin care Hanatul Crimeii și-a pierdut statutul de domnie vasală față de Sublima Poartă și a devenit oficial un stat independent. Neoficial și de fapt, a intrat, însă, în orbita de influență a Rusiei. Rusia a primit, de asemenea, o mare despăgubire de război și două porturi strategice importante de pe Marea Neagră.
Pacea de la Kuciuk-Kainargi a pus capăt războiului ruso-turc început în 1768. Acesta a fost doar un episod din lungul proces de expansiune a imperiului rus spre Vest și Sud, de pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Acest război se înscrie între cele douăsprezece războaie ruso-turce din această perioadă, primul în care Marina rusă a jucat un rol important, remarcat acum de toate puterile occidentale. Următorul război, cu prezența armatelor rusești în Principate, a fost între 1787 și 1792, încheiat prin Tratatul de la Iași, din 1792.
Otomanii au recunoscut acum oficial anexarea Hanatului Crimeii, ocupat de ruși în 1783. Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceagul) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa. Pentru prima oară în istorie Țările Române ajung la 1792 să aibă frontieră directă cu Rusia. Acestea, însă, numite de turci Dacia („Daçya”), în ciuda poftelor marii puteri de la răsărit, rămîn deocamdată sub suzeranitatea sultanului.
De-acum, sub pretextul „protejării” intereselor popoarelor și țărilor creștine ortodoxe de sub puterea Imperiului Otoman, înaintarea rușilor spre Est și Sud-Est, pînă la Istanbul, nu mai cunoaște stavilă. În urma Războiului din 1806-1812 (în timpul căruia zeci de mii se soldați ruși au fost prezenți în Principate), prin pacea de la București, este răpită Basarabia, adică regiunea dintre Prut și Nistru. Se ceruse, de fapt, Moldova pînă la Siret.
Intenția Rusiei era de anexare a întregii Moldove și chiar a ambelor principate dunărene, dar campania lui Napoleon l-a obligat pe generalul Kutuzov să cedeze în fața rezistenței boierilor români și să se grăbească spre Moscova. Un nou episod al prezenței militare ruse în Moldova și Țara Românească este consemnat în 1821, în urma rezistenței mișcării lui Tudor Vladimirescu și a Eteriei.
Între anii 1828 și 1834, Principatele Române s-au aflat sub stăpînirea directă a Rusiei, fapt consemnat prin pacea de la Adrianopol, încheiată în urma războiului ruso-turc din 1828-1829. În timpul acestei ocupații, s-au elaborat de către două comisii de boieri munteni și moldoveni, prezidate de guvernatorul Pavel Kiseleff, Regulamentele Organice.
La 1848, Revoluția Română este înfrîntă de trupele otomane și țariste. Moldova a fost ocupată de fapt de trupele ruse, în vreme ce Convenția de la Balta-Liman restabilea suzeranitatea sultanului. În timpul Războiului Crimeii, Rusia a invadat din nou teritoriile românești, dar ar fost înfrîntă, trebuind să restituie Moldovei (în 1856) Sudul Basarabiei (ținuturile Cahul, Ismail și Bolgrad), care asigura controlul asupra Gurilor Dunării.
Reparația aceasta parțială nu a durat decît pînă în 1878, cînd Congresul de la Berlin a îngăduit reanexarea de către ruși a acestor teritorii, Rusia motivînd că România urma să primească în schimb Dobrogea. Pe bună dreptate, s-a spus că, la 1878, rușii „ne-au luat” ceea ce era al nostru (Bugeacul) și „ne-au dat” ceea ce nu era al lor (Dobrogea). Dobrogea devenise, spre deosebire de restul Țării Românești, provincie otomană încă din secolul al XV-lea și rămăsese cu acest statut circa patru secole și jumătate. Cu alte cuvinte, rușii, deși ne garantaseră granițele înaintea războiului, ne-au luat Sudul Basarabiei. Dobrogea ne-a venit înapoi de la Imperiul Otoman, nu de la ruși.
De-atunci încoace, lucrurile sunt mai cunoscute. Cînd Imperiul Țarist a fost la mare strîmtoare, în 1917-1918, noi am reușit să unim Basarabia cu Regatul României. Apoi, cînd România a fost la mare strîmtoare (în 1940) și Stalin era în plină glorie (după rușinosul Tratat Ribbentrop-Molotov), Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, partea de Nord a Bucovinei și ținutul Herța.
Între 1941 și 1944, aceste regiuni au fost recucerite și stăpînite de România, iar după Al Doilea Război Mondial au fost recunoscute ca aparținînd URSS. În anii 1989-1991, cînd se destrăma Uniunea Sovietică, fosta entitate sovietică (numită oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) devenea Republica Moldova și era pe punctul să se unească cu România. Nu a fost să fie!
Azi, cînd „slava” imperială mascată de o „formă fără fond” de tip republican pare să reînvie la Moscova, sub sceptrul unui țar ad-hoc, România și Moldova (de fapt, entitatea artificială frîntă din trupul vechii Moldove și întruchipată teritorial de comuniștii sovietici) se află în mare suferință. Singurul vecin rapace al românilor care mai stăpînește ori care domină pămînturi românești, grupate în provincii istorice românești, este Rusia. Rusa s-a învrednicit să „strîngă” mereu pămînturile altora și să înainteze constant spre Vest.
Prin Convenția de armistițiu din 1944 și prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, Rusia a pus capac la aproape toate. Spun „aproape”, pentru că recunoașterea oficială și internațională a Nordului Transilvaniei ca parte a României (în 1947) a fost o reparație istorică, dar nu datorată Rusiei, ci deciziei noastre de a ieși din alianța cu Germania înaintea altor țări și de a lupta pentru eliberarea Europei Răsăritene și Centrale (pînă la 9 Mai 1945).
Militarii ruși „eliberatori” (de fapt, noi ne eliberasem singuri) au intrat cu bocancii în casele noastre, ne-au furat bunurile, ne-au siluit fetele, mamele și surorile, ne-au umilit bătrînii. Comportamentul lor contrasta puternic în raport cu cel plin de maniere al celorlalți aliați ai României, de pînă la 23 August 1944. Timp de două decenii (1944-1964), am plătit rușilor (numiți sovietici) „despăgubiri” formate din petrolul, fierul, gazul, lemnul, grîul, untul, din produsele fabricate și chiar din aurul nostru.
Culmea a fost că, după ce rușii cei „roșii” ne confiscaseră aproape o sută de tone de aur și alte bunuri cu valoare inestimabilă după Primul Război Mondial (e vorba de tezaurul României trimis în 1916-1917, cu acte în regulă și garanții solide, la Moscova), celălalt aur – ascuns bine la Tismana și recuperat integral după Al Doilea Război Mondial – a fost jefuit tot de ei, ajunși stăpîni peste destinele României ciuntite și sovietizate.
Provinciile răpite samavolnic prin dreptul forței după Al Doilea Război Mondial, adică Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța, sunt aproape singurele regiuni românești din Regatul României întregite nerecuperate de statul român, pervertite, „reeducate”, cu structură etnică alterată, cu populație deportată pînă în imensitatea Siberiei, sacrificată și ucisă individual și în masă (precum masacrul de la Fîntîna Albă și din alte părți).
Iar după ce trupele și „consilierii” sovietici au rămas printre noi, ne-am trezit, în „obsedantul deceniu” (circa 1948-1960), cu „dictatura proletariatului” care a dictat să ne transformăm limba noastră romanică în limbă slavă, să vorbim rusește (în „limba comunismului biruitor în întreaga lume”), să ne negăm ori să ne ignorăm strămoșii, să-i proslăvim pe „Stalin și poporul rus”. S-au ridicat peste tot monumente ale „eliberatorilor” și s-au ocrotit cimitire ale eroilor, cu stele în loc de cruci pe morminte. Într-un asemenea loc din România, un profesor bătrîn, rugat să scrie textul de pe soclul unei statui cu tanc, a propus: „Glorie eternă eroilor poporului român”, dar a fost repede admonestat, iar textul corectat în „Slavă veșnică ostașilor sovietici”. În prima variantă, dincolo de adresarea diferită, toate cuvintele erau de origine latină, iar în a doua toate sunt slave.
În acest timp, în jumătatea de răsărit a Moldovei, condițiile erau și mai grele, deoarece erau adecvate unui regim de ocupație: administrație rusească, funcționari ruși și rusofoni, instituții rusificate, educație comunistă și rusească, indivizi și comunități deportate, idealuri spulberate, biserici închise sau rusificate, credință creștină interzisă, destine pervertite.
Atunci, după 1944, Moldova răpită a fost reorganizată administrativ-teritorial: Nordul (frîntura de Bucovină, Herța) și Sudul pînă la Dunăre și Deltă (Bugeacul) au fost date „cadou” Ucrainei, iar centrul acelei Moldove ocupate, cu adăugata (printr-un gest contra naturii) Transnistrie, au devenit „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”.
Astfel, la destrămarea URSS, în 1991, regiunile din Nordul și din Sudul vechii Moldove de Răsărit au ajuns – contrar oricărei logici istorice – parte a Ucrainei, devenite pentru prima oară în istorie subiect de drept internațional. De aceea, azi, cînd Putin dă ordin să se bombardeze porturile Reni și Ismail ori Cernăuții lui Ștefan cel Mare, el tinde să lovească nu atît în Ucraina, cît în România. Dezbină și stăpînește!
Pe noi, rușii ne-au învrednicit mereu cu sudalme și cu un dispreț nemărginit. Cînd nu ne-au făcut slavi (ca să ne arate de ce trebuie să facem ca ei și să ținem cu ei), ne-au făcut „țiganii Romei”, ne-au falsificat în mod programatic istoria, contestîndu-ne originea, negîndu-ne latinitatea, creînd etnii și popoare inexistente (volohii, moldovenii), obligîndu-ne să renunțăm la alfabetul latin, jefuindu-ne de bunurile noastre, intenționînd să ne transforme în anexă agrară a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, un fel de Piață Comună a „Lagărului Socialist”).
De cîteva ori, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, rușii au vrut să ne invadeze, ca să ne oblige să ne „cumințim”. După intrarea României în NATO și UE și după strîngerea legăturilor noastre cu Republica Moldova, oficiali de rang înalt din conducerea Federației Ruse ne-au amenințat frecvent cu invadarea, au declarat că în mai puțin de 24 de ore ajung cu Armata la București, că ei pot rade ușor România de pe hartă.
Tot rușilor (sovieticilor) și slugilor lor create după 1944 le datorăm decapitarea societății românești de elita ei firească, de generația făuritoare a Marii Uniri și edificatoare a României interbelice, elită acuzată de trădare și exterminată la Canal, în închisorile de la Sighet, Gherla, Pitești, Aiud etc. În aceste condiții, cum să-i poată iubi românii pe conducătorii ruși ori sovietici care ne-au pricopsit cu asemenea „atenții” de-a lungul timpului? Oare sunt faptele clare de mai sus motive pentru care românii ar trebui să-i iubească pe ruși? Faptele de mai sus vorbesc de la sine.
Dar ce mai demonstrează toate aceste fapte: că atunci cînd i-a mers bine Rusiei, sub toate metamorfozările ei de la 1700 încoace, Principatelor Române și României le-a mers rău și invers, adică atunci cînd românii s-au bucurat de prosperitate, Rusia s-a aflat în declin. Evident, această formulare generală – cu aspect de maximă sau de axiomă – este relativă sau, altfel spus, este doar parțial adevărată.
De exemplu, sub generalul Pavel Kiseleff, în timpul ocupației ruse din 1828-1834, s-au luat și o seamă de măsuri pozitive, de modernizare a Principatelor, măsuri care, în mare parte, erau de neimaginat în Rusia. Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, au jucat rolul unei Constituții și au însemnat crearea și funcționarea unor instituții de model european, importante pentru progresul societății. Mai mult, fiind foarte asemănătoare sau chiar identice, aceste măsuri concomitente au pregătit unirea Principatelor sau măcar au ușurat-o.
De asemenea, Rusia – chiar dacă nu din mare dragoste pentru români – a sprijinit unirea de la 1859, dornică să facă pe voia Franței, de la care aștepta grație după usturătoarea înfrîngere din Războiul Crimeii. Pe de altă parte, mai ales în secolul al XIX-lea, cînd acțiunile expansioniste trebuiau oarecum justificate cumva, Rusia nu a exprimat vreodată pe față sentimente de ură față de români, dar nici nu a dat în vileag adevăratele motive ale înaintării hotarelor sale spre Vest, în regiunile din Sud-Estul Europei.
Ca să fim drepți, niciodată în istorie, nicio putere nu și-a motivat cuceririle prin dorința de cucerire, prin tendința de dominare a unor noi teritorii, prin setea de glorie, de resurse naturale, de facilități economice și financiare, de avuții jefuite. La fel și Rusia, văzînd starea precară în care se afla „omul bolnav al Europei” (Imperiul Otoman) și avansarea puterilor occidentale în acapararea bunurilor din imperiul muribund al sultanilor, s-a înscris și ea în cursa aceasta.
Motivația nu avea cum să fie cea reală. Niciun stat agresiv nu a pretins vreodată în istorie că are ca scop dominarea de teritorii sau controlul asupra unor țări. Astfel, nici Imperiul Țarist nu a recunoscut că vrea să domine Sud-Estul Europei, ci că urmărește un scop nobil, anume „protecția” popoarelor creștine răsăritene ajunse sub islamici. Nu era greu de pretins acest lucru, din moment ce unele dintre puterile Vest-europene clamaseră și obținuseră dreptul de „protecție” asupra popoarelor și comunităților catolice.
„Protecția” rusească, însă, acolo unde s-a exercitat, s-a dovedit mai cruntă decît cea otomană, iar popoarele creștine s-au săturat repede de ea. Soldații țarului erau departe de a reprezenta modelul unui stat civilizator, iar atitudinea aceasta a culminat în timpul ultimului război mondial, cînd mojicia mujicului rus și-a dat în petec în mai toate din aceste țări care aveau să devină pentru americani „Eastern Europe”. Firește, armata sovietică a ajutat masiv la înfrîngerea Germaniei naziste, dar la fel au făcut și Armatele engleze, americane, franceze, române etc.
Noi, însă, am fost lăsați sub zodia sovietelor care ne-au „fericit” cîteva decenii, încît scăparea din 1989 a fost ca o salvare de la moarte. Prin urmare, aveam și noi nevoie de aliați, de proteguitori reali, de garanții de securitate. Pe noi ne interesează mai puțin ce probleme au Satele Unite cu vecinii lor din America Latină, pe noi ne interesează protecția și apărarea noastră față de agresorul rus. Noi nu suntem o mare putere și nu vom putea avea niciodată o atitudine de mare putere.
Niciodată, în ciuda unor reglementări teoretice generoase din secolul al XX-lea și din acești primi ani ai secolului nostru, statele nu au fost egale între ele, cei mari dictînd asupra mersului lumii, iar cei mici adaptîndu-se ca să supraviețuiască. Adaptarea noastră pentru supraviețuire înseamnă protejarea față de Rusia, care-și pregătește acum o nouă epocă de glorie. Iar gloria Rusiei – ca și odinioară – va aduce ruina României.
În ultimii ani, cu mijloacele acestea digitale mai ales, Rusia nu ne-a slăbit din ochi și nu a slăbit din ochi nici Republica Moldova, vrînd și reușind în parte să influențeze și chiar să domine scena noastră politică. Aceasta a fost, firește, spre folosul ei și nu spre al nostru. De aceea, ar fi bine să ne uităm cu înțelepciune la trecut și să ne conservăm politica noastră realistă de alianță cu Occidentul.
Ioan Aurel Pop este istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (2018-2026) al Academiei Române
