Proștii au existat permanent. Prostul nu adresează nimănui întrebări seriase deoarece el are întotdeauna răspunsuri la orice întrebare, Ei, proștii, au fost întotdeauna o forță considerabilă. Pînă la apariția internetului, însă, mulțimea de proști era ceva mai discretă și deloc agresivă, amenințătoare, iar aceasta în comparație cu proștii numeroși de astăzi, dominanți și ”legitimați” cumva ca o normalitate social-umană.
Mă încăpățînez să cred că I. L. Caragiale a fost cel mai mare sociolog român al tuturor timpurilor, de aceea și sunt de acord cu ăla care a spus că proștii din vremea lui erau mai deștepți decît proștii români din ziua de astăzi
Prostul de odinioară își cam știa locul. El era mai vizibil atunci cînd trona în chip de politician impus de către partidul comunist unic deoarece avea nevoie de el; îl mai vedeai etalîndu-și ”personalitatea” în calitate de ”gurist”, adică de cîntăreț suburban pe placul unora proști ca și el, precum și prin diferite alte structuri sociale. Există totuși o diferență: Prostul de pînă la apariția internetului nu făcea eforturi considerabile ca să-și echilibreze prostia cu inteligența și cultura altora, adică să discute de la egal la egal cu un profesor ori un academician, de exemplu.
Democrația receptată stîlcit după 1989, după chipul și aprecierea Moscovei, pune pe picior de egalitate pe prost cu un profesor sau un savant, iar asta în virtuți democratice – dreptul la libera exprimare, de a alege și a fi ales etc. Astfel, asistăm la ”paradoxul democratic” în care prostul ales deputat ori senator pe lista unui partid ajunge să-l pună la punct pe un medic, profesor sau un om de cultură cu care devine coleg în Parlament. În materie de prostie politico-culturală, vă ofer un exemplu:
Odiosul poet pupincurist ceaușist și securist Corneliu Vadim Tudor și-a creat, după 1990, Partidul România Mare, susținut masiv de către foștii securiști. Ca să aibă siguranța că va intra în Parlamentul României, această scursură politico-securistă i-a inclus pe listele de partid și pe cunoscuții interpreți de muzică populară Ion Dolănescu și Irina Loghin, care, în final, au devenit parlamentari. De regulă, cei mai mulți dintre artiștii notorii nu sunt și oameni cu o cultură generală considerabilă, nemaivorbind despre lipsa culturii politice și chiar civice. Incultura crasă, revoltătoare și penibilă a lui Dolănescu și Loghin i-a conturat în Parlamentul României drept niște proști absoluți, cu năzuințe de prostie solemnă, abținîndu-mă să dau și exemple concrete de poziționări ale lor, deși o pot face.
Prostul din zilele de după apariția internetului, însă, nu doar că ”își echilibrează” prostia lui cu inteligența și cultura altora, pe care ei nu le au, ci a ajuns să le domine chiar în receptarea publică, să o transforme în ”dictatura a prostiei”.
Pe vremuri, îi puteai spune unui prost că trebuie să tacă pentru că e post, iar el chiar tăcea. Acum, dacă-i spui unuia că e prost, ”îți dă în cap” cu miile de ”aprecieri” pe care le are pe rețelele sociale la inepțiile lui. Există, mai nou, și o altă categorie de ”proști solemni” care au și o brumă de pregătire universitară, care-și etalează prostia solemnă în admirația ineptă pentru politicieni ca Putin, Trump, Călin Georgescu, George Simion, Diana Șoșoacă etc. ori față de infractorul notoriu român Cristian Rizea, care, mai de mult, era un fel de vedetă mediatică în Republica Moldova.
Multă dreptate a avut acela care a zis că ultimele alegeri din România au reprezentat și un recensămînt al numărului de proști!
Toți, în general, suntem proști în raport cu cineva, dar una-i să te consideri prost în comparație cu Dorian Furtună ori Sandu Grecu, ca să mă limitez la doar două exemple excepționale din Republica Moldova, alta-i să fii prost invocîndu-i, drept modele, pe Călin Georgescu, George Simion, Șoșoacă ori Cristian Rizea. În primul caz, vorbim despre ”o prostie convențională înțeleasă și acceptată cu rațiune și inteligență”, care presupune insuficiența unor pregătiri de elită, dar care ne mobilizează să ne autodepășim. În cel de-al doilea exemplu, avem de-a face cu o prostie efectiv nativă și incurabilă, iar asta pentru că prostul cu pricină rămîne blocat în convingerile lui și crede că este deținătorul adevărului absolut. Vedeți cît de ”sublimă” poate fi o astfel de prostie cu care orice reprezentat al ei poate ”maltrata psihic, social și profesional” pe un ne-prost, totuși, chiar fără multe studii, etalîndu-și studiile universitare în fața bietului om?
Internetul ”i-a legitimat” teribil de primejdios pe proști. Înainte, noi, cei care ne ocupam cu scrisul și aveam preocupări, în general, intelectuale, atunci cînd eram copleșiți de curiozitatea de a ști ceva despre care nu studiaserăm, consultam dicționare, enciclopedii și cărți diferite. Acum, toastă lumea caută pe internet informația de care are nevoie, indiferent de domeniu, și, automat, devine ”mai deștept”, chiar dacă, mai apoi, uită instantaneu totul după ce a aflat și a folosit ceea ce a cules din internet.
Problema prostului de astăzi constă și în aceea că are o (in)cultură generală crasă, motiv pentru care caută în internet informații generate de limitele cunoașterii lui. Prostul internetului n-o să caute în internet informații despre, de exemplu, Hegel, Kant, Knut Hamsun, Joyce, Paganini, Rembrandt, Enescu, Dali, Brâncuși etc., etc, pentru că nu știe cine au fost, dar și pentru că este amator de ”imbecilități senzaționale”. Rețelele sociale sunt pline de citate preluate din mari autori de către administratorii proști ai acestor pagini, dar nici unul nu i-a citit pe autorii respectivi, ci doar a fost sedus de un citat sau altul, pe care l-au preluat din distribuirea altuia.
Acum, mulți au devenit și ”genial de proști” după apariția Inteligenței Artificiale. Mai devreme ori mai tîrziu, Inteligența Artificială va deține controlul planetar absolut și îi va ucide nu doar pe proștii Pământului, ci și pe chiar creatorii ei!
