Sunt sigur că subconștientul mă îmbrîncește să aștern rîndurile care urmează după citirea, cu relativ mult timp în urmă, a cărții ”Retorică în fața morții” a filosofului și etologului Dorian Furtună. Printre altele, prin derivație, de la Dorian Furtună am învățat că este mult mai elegant, în raport cu considerația umană, civică acordată credincioșilor în Dumnezei de tot felul, să te declari agnostic, nu ateu, deși ultima asumare mi se pare a fi mai grăitoare și deloc ofensatoare, chiar dacă nu pot demonstra științific că nu există Dumnezeu, ci doar analitic, logic în raport cu Biblia și Evangheliile.
Încă din fragedă tinerețe, cînd eram burdușit de lecturi serioase și profunde pe care acum le-am cam uitat din lipsă de companioni, iar vechii mei amici știu ce scriu, am fost pus în fața a două realități concrete – oameni simpli ori înțelepți care așteptau moartea cu seninătate, ca ceva inevitabil și firesc; oameni la fel de simpli și extrem de bine bagajați intelectual care se înspăimîntau teribil de iminența morții. Aceste două categorii de oameni există și astăzi și vor fi mereu.
Vă asigur că nu exagerez cu nimic în cele scrise, ci doar expun realități și adevăruri subiective percepute de mine. Nu m-am temut de moarte niciodată. Aveam 23 de ani cînd am asistat la înmormîntarea unui apreciabil și respectabil profesor și lingvist. Apreciindu-i valoarea, avînd convingerea că nu voi ajunge niciodată la performanțele lui, am spus că mai bine muream eu, iar el să trăiască restul vieții mele. La fel pot spune și acum, tîrzielnic, în raport cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Neagu Djuvara, Caragiale, Eminescu, Labiș, Nichita Stănescu, Pavel Dan și mulți, mulți alții.
In vulgo, mă amuză duios ori trist unii pe care-i aud spunînd: ”Nu vreau să mor pînă nu-mi văd băiatul/fata însurat/măritată”. Mai apoi, agățîndu-se cu disperare de frînghia vieții, zic: ”Nu vreau să mor pînă cînd nu-mi văd nepoții”, mai apoi strănepoții… Culmea e că acești oameni sunt bisericoși, creștini și, conform credinței lor, cred în viața veșnică de după moarte, dar parcă, în străfundurile subconștientului lor, nu prea au încredere. De ce, atîta vreme cît ar trebui să fie siguri, după cum le spun popii, că se vor reuni în Rai cu toți înaintașii și urmașii lor? În aceste circumstanțe, să facem o comparație între creștinii credincioși care, în teama lor de moarte, parcă nu cred în viața veșnică promisă, și fundamentaliștii islamici, care se sinucid în atacuri teroriste crezînd orbește în viața de după moarte promisă de Alah prin Coran…
În alte ”împrejurări publicistice”, am scris că am avut prieteni celebri care au avut parte de tot ceea ce nici un muritor de rînd nu-și poate permite să viseze. Cu toate acestea, erau teribil de înspăimîntați de apropiere morții, în loc să accepte să moară liniștiți, conștienți, cu triumful tihnit al unei vieți împlinite și de neînlocuit. Ce poți să-i spui unuia care nu înțelege și nu acceptă implacabila moarte ca o necesitate naturală de perpetuare a speciei umane dintr-o generație în alta? Cum să-ți dorești să fii nemuritor în condițiile în care permanent se nasc oameni? Dacă această absurditate ar fi fost posibilă, încă de acum două mii de ani, astfel de oameni nu ar fi avut loc pe Pămînt și ar fi fost nevoiți să se ucidă unii pe alții ca să fie mai puțini.
De-a lungul existenței umane, Dumnezei de tot felul și Zeii antici, prin popi, misionari etc. au făcut prea mult rău omenirii pentru ca să mă facă să-mi doresc nemurirea ori o inexistentă șansă la o viață de Apoi.
Bisericile în complicitate cu dictatorii au ucis miliarde de oameni în numele credințelor religioase și continuă și astăzi. Dictatorul criminal Vladimir Putin, de exemplu, a declanșat genocidul din Ucraina în complicitate cu Biserica Ortodoxă Rusă, al cărei patriarh ”l-a binecuvîntat”. În aceste împrejurări creștine nefaste, foarte mulți moldoveni se închină Bisericii Ortodoxe Ruse, iar asta în numele creștinismului ortodox, iar eu ce să fac – să fiu atît de stupid ca să-mi doresc nemurire într-o astfel de lume a cărei părticică minusculă am trăit-o?
Spre a fi mai siguri măcar de ”o viață pămîntească nemuritoare”, unii, artiștii ori politicieni, își îmbulzesc numele pe denumiri de străzi, edificii culturale etc. În realitate, ca și popii, ei nu cred în viața de după moarte, însă vor să fie ținuți minte de generațiile viitoare, de parcă ei ar mai simți ceva ”dincolo”, unde nu vor mai exista în nici un fel.
Am cunoscut preoți, unii chiar celebri, care mi-au mărturisit sincer că ei alții ca ei nu cred în Dumnezeu, dar ”își fac meseria”. Popii, predicatorii, misionarii etc., indiferent de religie, în realitate, sunt cea mai netrebnică și abuzivă castă de pe Pămînt, iar asta deoarece există ignoranță colectivă bine conservată, întreținută de către ei și Guverne. Întotdeauna a existat și există o complicitate criminală între Guverne și biserici, iar asta pentru că una fără alta nu pot exista. Guvernele știu că nu există Dumnezeu, bisericile știu și ele asta, dar important este pentru ambele entități ca prostimea manipulată să fie credincioasă.
Nici un guvernant, nici un profesor erudit și nici un popă nu are interesul să-i deschidă ochii prostului satului ca să înțeleagă plăsmuirile, grozăviile criminale și alte atrocități descrise în Biblie și în Evanghelii, toate îndreptate împotriva prostului satului, ca să-l înrobească! Prostul satului nu citește Biblia și Evangheliile, ci îl ascultă pe popa care-i oferă extrase… convenabile din astea.
(va urma)
