Sionism (de la Sion, unul din dealurile pe care este poziționat Ierusalimul), mișcare care a apărut în anii 80 din secolul XIX în cadrul comunității evreiești din țările Europei. La sfîrșitul sec. XIX-lea, începutul sec. XX-lea, sionismul, o mișcare a evreilor din Europa, a revendicat ca fiind în drept să-și asume o identitate teritorială asupra Palestinei, care în acea perioadă intra în componența Imperiului Otoman.
Apariția sionismului este legată de actele de antisemitism care răbufneau în Europa și reprezentau o amenințare directă asupra comunităților evreiești europene, ceea ce le-a determinat pe acestea să se unifice ca să facă față amenințărilor. Unul din liderii recunoscuți a fost publicistul din Austria Theodore Herzl (1860-1904), autorul cărții „Statul evreiesc” (1896), care afirma ca și alți membri sioniști că evreii sunt dispersați și aruncați în întreaga lume și că ei reprezintă „poporul evreu unitar”, care trebuie adunat în propria patrie, acolo unde au locuit strămoșii lor, adică în Palestina. Sioniștii au declarat că Palestina reprezintă „centrul spiritual-național” a tuturor evreilor din lumea, „Pămîntul Israelului”, și aici se cere refăcut statul independent evreiesc.
Numai în acest fel, conform opiniilor sioniștilor, poate fie remediată chestiunea evreiască. În consecință, apare o nouă orientare sionistă extrem de importantă, care prefațează apariția sionismului politic, așa zisul teritorialism. Ideologia sionismului
reprezintă un conglomerat de elemente derivate din teologia iudaică, doctrine filosofice, idei ale socialismului liberal. Această compoziție a impus o concepție stabilă, care la sf. sec. XIX – înc. sec. XX a obținut o răspîndire largă în cadrul reprezentanților comunităților evreiești din țările europene.
În anul 1897, la Basel, în Elveția, a avut loc primul Congres Sionist, care a instituit organizația Sionistă, care și-a propus să popularea și transferarea tuturor evreilor în Palestina și edificarea statului evreiesc. Primul lider al organizației sioniste a devenit T. Herzl (președintele și liderul spiritual). Din anul 1960, se transformă în Organizația Mondială Sionistă.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, 1939-1945, sioniștii obțin sprijin din partea SUA (dar greșesc în relațiile cu autoritățile Marii Britanii, care se reorientează înspre arabi) și revendică Palestina. În perioada 6-11 Mai din anul 1942, la New York, în hotelul ”Baltimour”(de aici și Conferința de la Baltimour) are loc conferința organizațiilor internaționale sioniste și este adoptat un program de acțiuni, care prevede o imigrare masivă a evreilor în Palestina și constituirea unei comunități evreiești de sine stătătoare.
În acea perioadă, SUA încep să exercite presiune asupra Marii Britanii și solicită acesteia să-și modifice punctul de vedere referitor la imigrația evreiască din Palestina. Spre exemplu, Comisia unificată a reprezentanților SUA și Marii Britanii, creată în anul 1945, recomandă președintelui american H. Truman să permită o instalare concomitentă a 100 mii de evrei în Palestina.
Edificarea statului Israel are la bază Declarația Balfour (Balfour Declaration, 1917), adică Artur Balfour, ministru de Externe al Marii Britanii, care îi scrie, la 2 Noiembrie 1917, lui W. Rotshild, liderului neoficial al comunității evreiești din Marea Britanie, și îi promite că statul britanic este îngăduitor și este de acord ca în Palestina să existe o „vatră națională evreiască”. Textul declarației este foarte ambiguu, dar marea parte a intelectualilor evrei au considerat această declarație ca reprezentînd o promisiune acordată evreilor că își pot edifica un propriu stat în Palestina.
Liga Națională acordă mandat de administrare Marii Britanii asupra Palestinei, în anul 1920. În consecință, Palestina intră sub administrația Marii Britanii. Partea estică este separată și apare emiratul Transiordania, care, ulterior, devine Regatul Iordaniei a Hașimiților (dinastia de guvernămînt), inițial monarhie absolută și apoi una constituțională. Aceasta cooperează cu Marea Britanie și SUA.
În decursul anilor 1918-1948 (3o de ani) se produce o emigrare în masă a evreilor în Palestina (de la 56 mii la 640 mii de persoane). În perioada respectivă, arabii din Palestina organizează cinci revolte (anii 1920, 1921, 1928-1929, 1933-1934, 1936-1939). Acestea sunt înăbușite de trupele militare britanice și grupările paramilitare Ishua „Hagan”.
În acea perioadă, cei 12% de creștini, care formează o parte a nucleului elitei locale, acționează dezorientat și au poziții separate în privința noilor evoluții social-politice.
La 7 Iunie 1922, a fost publicată așa-zisa „Carte albă”, în care se preciza sensul declarației Balfour și din care reieșea că Palestina nu se va transforma într-un stat evreiesc, ci va reprezenta o „vatră națională a poporului evreu”. În schimb, Marea Britanie oferea garanții că imigrarea evreiască va continua în Palestina, dar va asigura un cadru specific în conformitate cu oportunitățile pe care le avea Palestina. „Cartea albă” conținea promisiuni legate de neangajare a organelor sioniste în administrarea Palestinei, organizarea unui Parlament, care să aibă reprezentanți din majoritatea grupurilor etnice și religioase, care se regăseau în Palestina.
În anul 1929, autoritățile Marii Britanii au acceptat să fie înființată „Agenția Evreiască” în Palestina, căreia i s-au acordat funcții guvernamentale de reglementare a problemelor imigrării și colonizării, dar și drepturi comerciale și industriale.
În anii 1920-1939, politica Marii Britanii se edifica pe o colaborare funcțională cu sioniștii. Ca urmare, în Palestina, au loc revolte în mediul arabilor (anii 1920, 1929, 1933 și 1936-1939). Arabii se pronunțau împotriva imigrației evreiești și împotriva ocupării de către evrei a pămînturilor Palestinei. Adeseori aceste revolte explodau în conflicte între evrei și arabi. La proteste participau arabii fel-lahi-arendatori, muncitorii, zidarii, clasa de mijloc.
Acestea erau ghidate de organizațiile naționale ale arabilor din Palestina, în special de Congresul Național Arab, creat în anul 1920 (din anul 1936 devine Comitetul Suprem Arab). Prima revoltă împotriva mandatului Marii Britanii de administrare a Palestinei are loc în anul 1920, la Ierusalim, și a fost denumită „pascală”. În luna August 1929, după ciocnirile dintre arabi și evrei la Ierusalim, se produce cea de-a doua revoltă în Palestina. Sloganurile și lozincile exprimate și purtate la manifestațiile organizate de arabi solicitau: anularea mandatului de administrare a Palestinei de către Maria Britanie; oferirea statului de independență națională pentru Palestina; încetarea imigrației evreiești în Palestina (pentru că susțineau protestatarii că sioniștii au ocupat pămînturile arabilor).
Focarele acestor revolte au fost înăbușite în decurs de o săptămînă de trupele militare ale Marii Britanii, după care, în sprijinul arabilor-palestinieni, s-au îndreptat mii de voluntari din Egipt, Transiordania (Iordania de astăzi), Siria, Liban. În Septembrie 1929, rebeliunea a fost înăbușită. În anul 1933, în Palestina se observă un nou avînt în cadrul mișcării național-eliberatoare a arabilor, care începe la 27 Octombrie 1933, în Yaffe. Revolta este înăbușită iarăși de militarii Marii Britanii.
În cele din urmă, în Aprilie 1936, populația arabă din Palestina, care era ghidată de Comitetul Suprem Arab, organizează o revoltă generală denumită „Marea Revoltă” și, ulterior, Palestina este cuprinsă de un război alo partizanilor. Abia în Toamna anului 1939 acesta este stopat grație contingentului semnificativ de trupe militare a Marii Britanii.
În perioada anilor 1930, datorită faptului că în Germania ajung la putere național-socialiștii (1933) și s-a extins antisemitismul, în Palestina se intensifică imigrarea evreilor. Este a cincea „alee” (anul 1933-1939). Numărul evreilor, care locuiesc în Palestina, continuu sporește și ajunge în anul 1939 la 467 mii de oameni. Marea Britanie, în perioada mandatului său internațional (acordat de Liga Națiunilor) de administrare a Palestinei (anii 1922-1948) a efectuat trei recensămînturi, rezultatele cărora au relevat o tendință accentuată de creștere a numărului evreilor în Palestina.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, din nou, pe agendă se impune problema imigrației evreilor din Europa în Palestina, chiar dacă au fost aplicate limite de Marea Britanie în recomandările din noua „Carte albă”(anul 1939).
Sosirea evreilor în Palestina a luat un caracter de masă, mai ales în anul 1947, întrucît a fost cel mai mare contingent de evrei care s-au stabilit în Palestina (așa zisa «Fugă» – Exodus). La data de 15 Mai 1948, în Palestina, existau 649 mii de evrei. Este arhicunoscut faptul că Europa a suferit foarte puternic ca urmare a Holocaustului, a genocidului organizate de naziștii germani față de evrei. Au fost uciși 6 mln. de oameni, în timpul Holocaustului.
Foarte mulți evrei au ajuns să fie repartizați în lagăre specializate, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Majoritatea evreilor au preferat să abandoneze statele în care s-au născut și să ia calea altor continente: SUA, Canada, Orientul Mijlociu, Palestina, în Republica Africa de Sud. În următorii trei ani, după 15 Mai 1948 (anii
1948-1950), în Palestina, au sosit, respectiv, 120.000, 240.000 și 170.000 de persoane din numărul evreilor.
În noaptea din 14 spre 15 Mai 1948, la Tel Aviv, este proclamat statul evreiesc Israel. În fruntea Guvernului Israel este desemnat unul dintre cei mai importanți oameni politici ai țării, David Ben Gurion, primul dintre politicienii evrei care a semnat „Declarația de formare a Statului Israel” (14 Mai 1948).
David Ben Gurion
La 29 Noiembrie 1947, în cadrul Adunării Generale a ONU, este adoptată rezoluția No181 (II), denumită „Planul de separare în baza Uniunii economice”. Aceasta prevede retragerea mandatului de administrare a Palestinei pentru Marea Вritanie și crearea pe teritoriul Palestinei a două state independente: arab și evreiesc.
Teritoriul statului arab trebuie să constituie 11,1 mii de km pătrați. Teritoriul statului evreu – 14,1 mii km pătrați. Populația Palestinei, numărul căreia ajunsese la 1 mln. 845 mii de oameni trebuia distribuit în următorul fel: în statul arab – 725 mii de arabi și 10 mii de evrei, în statul evreu – 498 mii de evrei și 407 mii de arabi. În același timp, orașul Ierusalim (1% din teritoriul Palestinei) în conformitate cu rezoluția Adunării Generale a ONU No181 (II) din 29 Noiembrie 1947, trebuia să fie transformat într-o unitate autonomă administrativă cu un regim internațional special și care să aibă ca scop protejarea locurilor sacre poziționate în Ierusalim ale religiilor iudaismului, creștinismului și islamului.
Aici urma să locuiască 100 mii de arabi și 100 mii de evrei. La 1 August 1948, se prevedea finalizarea procesului de evacuare a trupelor engleze din Palestina și apoi,
după două luni, să fie proclamată independența statului arab și a statului evreiesc, să fie instituit un regim special asupra Ierusalimului și să fie unificată Palestina într-o „Uniune economică”. Această decizie, care răspundea tendințelor ambelor părți, arabe și evreiești, după cum s-a demonstrat ulterior, nu a adus liniștea în Orientul Mijlociu, ci a intensificat tensiunile în regiune.
Conflictul arabo-israelian: între istorie și actualitate
Subsistemul periferic a relațiilor internaționale în condițiile dezvoltării lumii bipolare (anii1945–1960). Conflictului arabo-israelian evoluează. Multitudinea de aspecte din cadrul conflictului arabo-israelian au influențat relațiile internaționale, îndeosebi în Orientul Mijlociu.
Țările participante în conflict, în mod direct
a) Israel
b) Statele arabe din proximitate – Egiptul, Iordania, Siria și Libanul.
Putem evidența următoarele etape ale conflictului:
1. Primul război arabo-israelian (palestinian) – anii 1948-1949.
2. Coaliția anglo-franco-israeliană versus Egiptul (lumea islamică) în anul 1956.
3. „Războiul de șase zile” din anul 1967.
4. Războiul din „Octombrie” din anul 1973.
5. Problema palestiniană și actualizarea ei în anii 1970.
6. Dezvoltarea conflictului arabo-israelian din anii1980.
7. Procesul de pace din Orientul Mijlociu (din anul 1991).
8. „Intifada al-Acha” (din anul 2000) și consecințele sale.
Primul război arabo-israelian, anii 1948-1949
După cîteva ore de la proclamarea statului Israel ca stat independent și liber, în Orientul Mijlociu se produce primul război arabo-israelian (palestinian) – 1948-949.
La 15 Mai 1948, pe teritoriul nou formatului Stat Israel intră trupele statelor din proximitatea Israelului: a Egiptului, Iordaniei, Siriei și Libanului, care își propun să desființeze entitatea nou formată.
În stare de război cu Israelul se află Irakul, trupele căruia participă în luptele împotriva evreilor, dar și Arabia Saudită, Yemenul, care a declarat război Israelului dar fizic nu a participat în operațiunile militare. În aceste condiții, în procesul de reglementare a situației din Orientul Mijlociu, a intervenit ONU. Aceasta a condamnat acțiunile statelor arabe și a calificat ca reprezentînd o „agresiune”.
După cîteva săptămîni, de la începerea acțiunilor militare din cadrul războiului arabo-israelian din 1948-1949, confruntările militare încetează, grație armistițiului inițiat de Consiliul de Securitate al ONU, la 29 Mai 1948. Armistițiul a intrat în vigoare la 11 Iunie 1948.
Subsistemul periferic a relațiilor internaționale în anii 1960–1970
În perioada anilor1960, apare politica de decolonizare și conceptul „lumii a treia”. Factorul „lumea a treia”, ca și cel a principiului nealinierii, devin esențiale în sistemul bipolar. Totodată, se Intensifică competiția între Est și Vest în țările din „lumea a treia” și au loc tensiuni în Orientul Mijlociu. În consecință, este inaugurat „războiul de șase zile” și problema Palestinei devine un subiect fierbinte pe agenda internațională.
Izbucnește conflictul din Iordania (anul 1970) și, ulterior, are loc „războiul din Octombrie” din Orientul Mijlociu (anul 1973). În această perioadă, se produce o criză energetică și se produce un conflict iraniano-american. Au loc acordurile de la Camp David.
Conflictul arabo-israelian rămîne unul deschis în Orientul Mijlociu și Apropiat, în prezent și în viitorul apropiat. Decizia de desemnare a Ierusalimului ca fiind noua capitală al statului Israel și solicitarea ca reprezentanții altor state să-și strămute reprezentanțele diplomatice în noua capitală a trezit un val de agresiuni din partea palestinienilor și a unor state din lumea arabă.
