Vladimir Tismăneanu: Spațiul public era distorsionat, falsificat, desfigurat
În grade diferite, neîndoios, de la perioada la perioada, de la țară la țară. Depinde despre ce perioadă a totalitarismului vorbim. În ceea ce se numeşte high Stalinism, ori ceea ce eu numesc stalinismul dezlănţuit, chiar şi registrul privat era cotropit de ideologie şi dominat de frică. Există o carte pe care eu o preţuiesc în mod deosebit, „The Whisperers” de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă şi chiar mai târziu, soţul îi ascundea soţiei originea sa socială. La fel, soţia camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se şuşotea, se vorbea în şoaptă, dar nu mai mult. Rezistenţa fusese zdrobită, sugrumată.
Odată cu de-stalinizarea, începută în momentul morţii lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc tot mai multe breşe în acest sistem etanş, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele ţări mai puternic – precum în Polonia şi Ungaria –, în altele mai timid – în România, Bulgaria şi Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuţii private. Creşte şi numărul delatorilor. Renasc bancurile, care erau şi ele o sfidare a continuumului dominaţiei prin umor.
Citiţi corespndenţa dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu şi veţi vedea că oamenii continuau să gândească şi chiar să vorbească. Regimul reacţiona cum ştia: prin represiune. Procesul lotului Noica-Pillat era de fapt o acţiune punitivă şi profilactică. Intelectualii trebuiau învăţaţi minte. Era pedagogia totalitară în acţiune. La fel şi acţiunea Securităţii împotriva Meditaţiei Transcendentale, în anii ‘80. Au existat, desigur, mecanimele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupţie ideologică şi prin stimularea oportunismului.
Memoriile lui Dumitru Popescu sunt un monument al autojustificarii ipocrite. Sacerdotul ideologic se prezinta drept un fel de „disident” la cel mai înalt nivel. Marele sfetnic ar fi fost de fapt marele „eretic”. O „erezie” inexistentă, transformată retroactiv într-un inexistent act de „curaj”. Gogu Rădulescu se opunea reabilitării lui Eliade și participa cu ardoare la cultul lui Ceaușescu. Este unul dintre arhitecții acestui cult. Antifascismul e invocat ca scut ideologic, dar „vechii tovarăși” nu se încumetau să vorbească despre fascizarea comunismului romanesc. Intelectualii de partid girează pretențiile omnisciente ale Cârmaciului.
Unul dintre cazurile cele mai penibile a fost Miron Constantinescu după reabilitarea sa în 1969/ Pe măsură ce urca din nou în o erarhie, tovarasul Miron este tot mai obedient. I-a dispărut șira spinării, e fericit că poate fi din nou util Partidului. Mai exact, Conducătorului idolatrizat. La fel și celelalte relicve bolșevice: Leonte Răutu, Ștefan Voitec, Valter Roman. Junii turci gen Cornel Burtică și Ștefan Andrei sunt ahtiați de putere. Ion Iliescu e undeva la mijloc. E legat de ilegaliști prin tatăl său și prin studiile în URSS. În același timp, este un activist care mișca în front. Necruțător cu „dușmanul”.
