A intrat în junglă în 1944. A ieșit în 1974. În cei 29 de ani care s-au scurs, nu a încetat nici o clipă să tragă. Hiroo Onoda era locotenent în Armata imperială japoneză. Avea 22 de ani cînd a primit ordinul să apere insula Lubang, din Filipine. Ordinul era clar și simplu: ”Rezistă. Nu te preda. Nu te lăsa capturat. Continuă misiunea indiferent de ce se întîmplă în jur”. Nu i s-a spus că există o situație în care misiunea se încheie.
Acesta a fost, fără să știe nimeni atunci, cel mai important detaliu din viața lui.
Capitularea
În August 1945, Japonia a capitulat necondiționat. Al Doilea Război Mondial s-a terminat. Milioane de soldați și-au depus armele, s-au întors acasă, au plîns sau au tăcut. Lumea și-a numărat morții și a încercat să meargă mai departe. Pe insula Lubang, Hiroo Onoda nu a auzit nimic din toate astea. Sau, mai precis, a auzit, dar nu a crezut. Manifestele aruncate din avioane, ziarele trimise în junglă, mesajele transmise prin megafoane, toate erau, în mintea lui, propagandă inamică. Trucuri ale americanilor și filipinezilor ca să-l determine să iasă din ascunzătoare. El rămînea acolo. El rămînea soldat.
Jungla
Trăia în condițiile în care trăiesc puțini oameni pe Pămînt și supraviețuiesc mai mult de cîteva luni. Dormea pe pămînt umed, mînca nuanțe de banane verzi, carne de vită furată din turme locale și orice găsea în junglă. Îmbrăca uniforma și o repara cu orice bucată de țesătură găsită. Curăța arma zilnic, un ritual. Arma era mai importantă decît mîncarea.
Nu era singur la început. Alți trei soldați japonezi rămăseseră cu el. Unul s-a predat în 1950, în ochii lui Onoda, o trădare. Alții doi au murit în confruntări cu forțele filipineze de-a lungul anilor, într-un război pe care doar ei îl mai duceau.
Pînă în 1972, Onoda rămăsese singur. Un singur om. Într-o junglă. Convins că lumea e în flăcări.
Ei l-au căutat
Nimeni nu uitase de el. Familia l-a crezut mort și l-a bocit. Autoritățile japoneze au anunțat oficial moartea lui Hiroo Onoda în 1959. Totuși, Armata filipineză știa că cineva se mișcă în junglă. Că cineva atacă sate, omoară bovine, trage în patrule.
În 1972, forțele filipineze au organizat o expediție specială pentru a-l convinge să iasă. Au adus ziare, fotografii, proclamații. Au strigat prin megafoane. Onoda a privit din copaci și a crezut că e o capcană mai sofisticată ca de obicei.
S-a retras mai adînc.
În 1974, un tînăr japonez pe nume Norio Suzuki a plecat în Filipine cu un scop pe care prietenii lui l-au găsit absurd: să-l găsească pe locotenentul Onoda. Suzuki era un aventurier de 23 de ani care colindase jumătate din Asia. L-a găsit pe Onoda în cîteva zile, printr-o combinație de noroc și perseverență pe care nici un agent secret nu o avusese.
Cei doi au vorbit. Onoda era lucid, clar, cu totul integru mental. Dar i-a spus lui Suzuki același lucru pe care îl crezuse de 30 de ani: nu se predă decît dacă primește ordinul direct de la superiorul lui. Superiorul lui era maiorul Yoshimi Taniguchi.
Taniguchi era, în 1974, pensionar. Vînzător de cărți într-un mic magazin din Japonia.
Autoritățile japoneze l-au găsit, l-au îmbrăcat în uniformă și l-au trimis în Filipine.
Ordinul
9 Martie 1974. Jungla din Lubang. Maiorul Yoshimi Taniguchi, în uniformă, s-a ridicat în fața lui Hiroo Onoda și a citit ordinul oficial: ”Misiunea este încheiată. Predați armele”. Onoda a ascultat în poziție de drepți. Și-a scos cartușele din pușcă și le-a pus pe pămînt. Și-a scos sabia și a depus-o. S-a uitat la maiorul lui și a spus că înțelege. Avea 52 de ani. Ultima dată cînd intrase în contact cu lumea civilizată, avusese 22.
Întoarcerea
A ieșit din junglă cu uniforma pe el, cu sabia, cu pușca, cu 500 de cartușe și cu carnetele de misiune pe care le completase zi de zi, an de an, timp de trei decenii. Președintele Filipinelor, Ferdinand Marcos, i-a acordat grațierea. Onoda provocase, de-a lungul anilor, moartea a cel puțin 30 de oameni și rănise alte zeci, în lupte pe care cealaltă parte nu le înțelegea.
Japonia l-a primit ca pe un erou, dar Onoda nu s-a simțit acasă. Lumea pe care o lăsase în 1944 nu mai exista. Orașele se reconstruiseră. Oamenii pe care îi știuse îmbătrîniseră sau muriseră. Valorile pentru care luptase fuseseră, oficial, declarate greșite. S-a mutat în Brazilia, unde a trăit mulți ani la o fermă. Ulterior s-a întors în Japonia și a condus o tabără educativă pentru tineri în natură. A murit în Ianuarie 2014, la 91 de ani.
Ce rămîne
Există o întrebare pe care oamenii i-au pus-o lui Onoda pînă la capătul vieții: a regretat? El a răspuns întotdeauna la fel: nu a regretat că și-a îndeplinit datoria. A regretat că ordinul greșit i-a costat pe alții viața. Că oameni nevinovați muriseră din cauza unei misiuni care se terminase cu 30 de ani înainte ca el să afle.
Onoda nu era nebun. Nu era fanatizat în sens clinic. Era un om care crezuse, cu toată ființa lui, că există o datorie mai presus de orice altceva. Și care trăise atît de consecvent în acea credință, încît realitatea din afară nu mai avusese nici o șansă să pătrundă. Jungla nu l-a prins. Credința lui l-a prins. Întrebarea care rămîne nu e despre el, e despre noi toți: cîte dintre lucrurile în care credem cu toată forța sunt, de fapt, un război care s-a terminat de mult și noi nu am primit încă ordinul să ieșim din junglă?
Surse: Hiroo Onoda, ”No Surrender: My Thirty-Year War”, Kodansha International, 1974; BBC News, ”Hiroo Onoda: Japanese soldier who refused to surrender”, Ianuarie 2014 – bbc.com; Encyclopedia Britannica, articolul ”Hiroo Onoda” – britannica.com; The Guardian, ”Hiroo Onoda obituary”, Ianuarie 2014 –theguardian.com
