Le-am vorbit studenților mei despre utopiile nihiliste, febrele apocaliptice, Neceaiev și neceaievșcina, cultul bombei, conspirațiile misterioase, sectele mesianice și agenții secreți (adeseori dubli), contrasocietățile din subterană, despre bolșevism ca eshatologie seculară
Încerc să le explic de ce Lenin îl ura pe Dostoievski. Vladimir Ilici se recunoștea în Piotr Stepanovici. Am citat masiv din ultimul volum al capodoperei biografice scrisă de regretatul profesor de la Princeton, Joseph Frank. Cartea a apărut în 2002. Un an după 11 septembrie. Volumul despre ultimul Dostoievski se citește ca un thriller. Un thriller al ideilor. Al pasiunilor și fantasmelor transformate în dogme înghețate, droguri pentru intelectuali. În imperative ale urii travestită în iubire. La vremea aceea, filosoful francez Andre Glucksmann a publicat o carte cu titlul “Dostoievski în Manhattan”. Fiul său, Raphael Glucksman, este candidatul socialist pentru alegerile prezidențiale de anul viitor.
La începutul anilor 90, Mircea Mihăieș a avut ideea antologării unora dintre interviurile mele în volumul „Ghilotina de scrum” (publicat inițial la Editura de Vest, condusă pe atunci de Vasile Popovici). Le-am trimis, Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, acea carte a mărturisirilor sfâșietoare, în fond o abia mascată autobiografie. Iată ce-mi scriau pe 5 iulie 1992 acești doi mari intelectuali de care m-a legat una dintre cele mai vibrante prietenii ale vieții mele:
„Distanțele pe care le iei față de propria dumitale formație sunt de o autenticitate, un tact, rarisime. Izbutești o rupere radicală fiind în același timp participativ, negând doar după ce ai înțeles, care te despart și de rolul de judecător și de acela de avocat.” Cât despre situația din țară, iată cum o vedeau:
„Altfel, în România știi probabil … cât de prost stau lucrurile. Cel mai interesant ar fi de văzut cât și ce ține de post-comunism în general (vezi surprizele actuale în evoluția din Cehoslovacia sau Polonia, cele cu societăți civile și disidenți de mulți ani) și cât-ce de ceaușismul și caragialismul autohton”.
Rețin îndemnul final, pe care mi l-am asumat întru totul: „…continuă să dai studenților dumitale în bibliografia obligatorie, și nu în ultimul rând, ”Demonii” lui
