Dacă tu crezi într-o forță mai mare, dacă asta te face mai bun, mai calm, mai atent cu cei din jur, mai cinstit, mai om, bravo ție. Respect. Fiecare are nevoie de ceva de care să se agațe cînd viața îi dă cu realitatea peste bot.
Ce nu pot eu înghiți este circul organizat din jurul credinței. Nu credința simplă mă deranjează. Mă deranjează industria umilinței. Mă deranjează ideea că omul trebuie să stea cu capul plecat, să pupe mîini, moaște, oase, sicrie, icoane, praguri, ziduri și alte obiecte „sfințite”, de parcă demnitatea umană e un defect de fabricație.
Mă deranjează cînd ți se spune că ești mic, păcătos, nevrednic, murdar pe suflet, dar cu puțină smerenie, niște bani la cutie și genunchii juliți regulamentar în jurul bisericii, poate-poate te bagă cineva în seamă de Sus.
Și mă mai deranjează ceva: memoria scurtă. Foarte scurtă. De peștișor auriu cu tămîie. Că religia, în varianta ei instituțională, n-a fost doar lumînări, colinde și „să fim mai buni”. A fost și sînge. Mult sînge. Cruciade, Inchiziție, arderi pe rug, vînătoare de vrăjitoare, oameni omorîți pentru că au gîndit altfel, au citit altceva, au întrebat prea mult sau n-au pupat unde trebuie.
Cînd știința ridica timid capul, venea cîte un prea-sigur-pe-el în haine sfinte și zicea: „Ia stai, mă, că nu se pupă cu broșura noastră.” Galileo? Să tacă!
Giordano Bruno? La foc! Femei acuzate de vrăjitorie? La rug!
Popoare întregi „civilizate” cu sabia într-o mînă și crucea în cealaltă? Doamne-ajută, marketing spiritual medieval! Și după toate astea, tot noi, ăștia care întrebăm „bă, dar chiar așa?”, suntem obraznicii.
Nu, prieteni. Nu am o problemă cu bunătatea. Nu am o problemă cu morala. Nu am o problemă cu omul care se roagă în liniște și nu mă bate la cap. Am o problemă cu obediența vîndută ca virtute. Cu frica vîndută ca iubire. Cu prostia abruptă vîndută ca adevăr absolut. Cu ideea că întrebarea e păcat, iar supunerea e calitate.
Credința personală poate fi frumoasă. Poate fi sprijin. Poate fi poezie.
Dar cînd devine instituție care cere genunchi, bani, tăcere și pupături ritualice, îmi pare rău, dar nu mai vorbim de spiritualitate. Vorbim de dresaj cu lumînări.
Așa că da: respect credința omului decent. Dar nu-mi cereți să respect prostia cu patalama, fanatismul cu cruce la gît și istoria spălată cu aghiazmă.
Că una e să crezi în ceva.
Autor: Silviu Mititelu
