Efectele endogamiei, practicată de micile populații cu veacuri și milenii în urmă, sunt reflectate în prezent în profilul genetic al unor popoare contemporane, care posedă un genofond conectat încă foarte strîns la ascendența antică. S-a constatat, bunăoară, că genofondul populației feminine de pe teritoriul Armeniei și al regiunii Nagorno-Karabah a rămas practic neschimbat în ultimele opt milenii, în pofida faptului că în acea regiune s-au produs evenimente istorice dramatice și au existat numeroase influențe sociale și culturale [Margaryan et al., 2017].
Despre continuitatea populației armene din epoca de bronz pînă în vremurile moderne putem face deducții și în baza craniometriei scheletelor deshumate acolo [Khudaverdyan, 2012]. O continuitate din epoca de bronz pînă în prezent există și la unele populații localizate în partea de nord a Caucazului; e vorba de reprezentanții din trecut ai culturii Koban, a căror situare în regiune s-a sedimentat atît de bine, încît interacțiunea de mai tîrziu cu alte popoare – cu sciții sau sarmații, în special – nu a reușit să-i dezlocuiască sau să-i asimileze genetic [Sharko et al., 2024].
În Orientul Apropiat, populația care ocupă azi teritoriul Libanului a păstrat de-a lungul a patru milenii o stabilitate genetică uimitoare pentru o regiune supusă atîtor invazii străine în istoria sa. Cercetătorii au constatat că, dintre toate episoadele de cuceriri și colonizări la care a fost supusă populația băștinașă, numai în trei cazuri s-au produs unele modificări sesizabile în profilul genetic: la începutul epocii de fier (mileniul I î.e.n.), în timpul invaziei lui Alexandru cel Mare (în jurul anului 330 î.e.n.) și pe durata dominației Imperiului Otoman (prima parte a secolului XVI). Cu toate că au existat și cuceriri din partea egiptenilor, a babilonienilor, a asirienilor, a perșilor, a grecilor, a romanilor, a cruciaților europeni, a arabilor… Numai că aceste cuceriri, sub aspect genetic, au atins în mare măsură elitele sau unele comunități limitate numeric, nu însă și grosul populației. Oamenii simpli, în majoritatea lor absolută, au simțit doar impactul cultural și social de pe urma invaziilor – fiindu-le impuse noi religii, limbaje sau obiceiuri –, însă bazinul lor genetic a rămas practic intact, menținîndu-se în proporție de 90% moștenirea primilor fondatori din epoca de bronz (din anii 2100-1500 î.e.n.) [Haber et al., 2020]. Aceasta e o dovadă foarte clară că impactul cultural nu este neapărat asociat direct cu un impact genetic asupra unei populații sau etnii oarecare, dacă acea populație sau etnie rezistă sub aspect identitar și respectă principiile endogamiei.
La fel, cu toate că în Europa neolitică unele stiluri culturale din acea vreme s-au interconectat și erau împărtășite de diverse populații – e vorba de culturile numite Pitted Ware Culture (după ornamentele pe ceramică) și Battle Axe Culture (după forma topoarelor) din Scandinavia –, această suprapunere de practici culturale nu a fost secondată și de amestecul genetic dintre populații; s-a înfăptuit doar un schimb cultural între ele, nefiind încurajate căsătoriile mixte [Coutinho et al., 2020]. Acolo, două mari populații – una localnică și alta nomadă, venită din stepele eurasiatice – au trait timp de cîteva secole în vecinătate, dar ele au preferat să mențină distanțarea față de străini și endogamia, evitînd fluxul genetic din afară. Și pe insula Gotland (din Marea Baltică), acum circa 5 000 de ani, două culturi au coexistat în paralel, fără a se încrucișa între ele – vînătorii-culegători și agricultorii neolitici. Traiul lor separat pe insulă, în izolare genetică, a durat peste cinci veacuri – o perioadă enormă de timp, care arată cît de atașate erau acele grupuri față de menținerea identității, a stilului de viață și a culturii originare prin respectarea endogamiei [Fraser et al., 2026].
(va urma)
