II. Mănăstirea Ețcani și veacurile privilegiilor domnești
Istoria documentară a Mănăstirii Ețcani nu se încheie cu actul din 1453. Dimpotrivă,
ceea ce face deosebit de interesantă această mărturie este faptul că privilegiile acordate mănăstirii au fost confirmate succesiv de domnii Moldovei. Un asemenea document este suretul din anul 1597, emis la curtea lui Ieremia Movilă. La 19 septembrie 1597, domnul Moldovei întărea mănăstirea Ețcani, numită în act „Iațcov”, împreună cu locul și oamenii aflați în satul de sub mănăstire. Actul reia, în
esență, vechile privilegii.
Oamenii mănăstirii puteau să are, să semene și să cosească în țarina Sucevei. Meșteșugarii – cojocari, ciubotari, curelari și alții – își puteau exercita meseria fără să plătească dări. Locuitorii aveau libertatea de a circula prin târgurile și satele țării cu mărfurile lor, fără vamă. Nici boierii, nici ispravnicii, nici vornicii de Suceava și nici ceilalți dregători nu aveau dreptul să-i judece sau să-i globească. În cazul unui conflict, dreptatea trebuia căutată înaintea stareței sau înaintea Domnului. Prin urmare, la aproape un secol și jumătate după documentul din 1453, statutul mănăstirii și al oamenilor săi rămânea, în linii esențiale, același.
Este important și faptul că actul din 1597 amintește privilegiile domnilor anteriori și
arată că acestea erau respectate și reconfirmate. Din document aflăm, de asemenea, despre atenția acordată mănăstirii de Ștefan cel Mare, care îi făcuse danii și îi confirmase vechile privilegii. Un alt document asemănător datează din 1616 și a fost emis în vremea lui Radu Mihnea. Și acesta confirmă privilegiile acordate anterior de Alexandru Voievod, Ștefan cel Mare și Ieremia Movilă.
Oamenii așezați în jurul mănăstirii puteau fi moldoveni, dar și ruși, poloni, sârbi, greci sau oameni de orice altă nație. Puteau să lucreze pământul, să facă negoț și să practice diferite meserii fără dările obișnuite. Puteau să-și ducă mărfurile prin târgurile și satele țării fără să plătească vamă. Niciun boier, judecător sau vornic nu avea voie să se amestece în judecarea lor. În cazul unui litigiu, oamenii trebuiau să se adreseze stareței sau Domnului. Documentul din 1616 introduce însă și o prevedere nouă: arendașii căminăriei, împreună cu lumânărarii, trebuiau să furnizeze lumânările necesare mănăstirii. Detaliul, aparent minor, este semnificativ. El ne lasă să întrezărim o mănăstire aflată într-un proces de dezvoltare, cu necesități tot mai mari și cu o activitate care presupunea resurse materiale pe măsură.
Adevărata perioadă de prosperitate a Mănăstirii Ețcani avea să se manifeste în timpul
domniei lui Vasile Lupu, între 1634 și 1653. Populația a crescut, veniturile mănăstirii
s-au mărit, iar construirea unei noi biserici a devenit necesară. În anul 1639, prin eforturile călugăriței Nazaria și ale fiicei sale, Anghelina, a fost ridicată o nouă biserică a mănăstirii, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Biserica era împodobită cu fresce atât în interior, cât și în exterior. Cei care veneau să se roage erau impresionați de pridvorul impunător, sprijinit pe un șir de coloane romane. Din păcate, în timp, aceste zugrăveli au fost acoperite prin văruire și s-au pierdut.
Un document din anul 1639 ne oferă, totodată, o mărturie despre personalul mănăstirii. Printre cei care participau la confirmarea unei proprietăți se afla „popa Ionașco de Ețcani”. De-a lungul timpului, mănăstirea a beneficiat și de daniile unor membri ai familiei domnești. Doamna Safta, soția lui Ieremia Movilă, a cumpărat un loc de moară pe râulețul Dragomirești și l-a donat mănăstirii Ețcani. Mai târziu, în perioada 1621–1629, aceeași Doamnă Safta a ridicat din propriile mijloace o moară pentru trebuințele mănăstirii.
Dar moara avea să devină sursa unui conflict. Ea fusese amplasată mai jos de Rusciorii din ținutul Sucevei, pe râulețul Dragomirești, iar construcția a provocat un litigiu între Mănăstirea Ețcani și Mănăstirea Dragomirna. La ordinul mitropolitului, moara a fost distrusă. Conflictul nu s-a încheiat aici. Cauza a revenit în discuțiile Divanului, iar în anul 1632 domnul Moldovei a emis un act prin care locul de moară de mai jos de Rusciorii Sucevei era declarat proprietate a Mănăstirii Ețcani. Mănăstirea își putea reconstrui moara, iar locul trebuia să-i rămână „cu toate veniturile în stăpînire în veci și alții să nu se amestece”.
Litigiul avea să readucă în discuție și un document mult mai vechi, din vremea lui
Ștefan cel Mare, datat 29 mai 1484. În timpul lucrărilor austriece de stabilire a fostelor posesiuni ale Mănăstirii Ețcani, epitropul Mihalachi Blanar a prezentat un document scris pe pergament, prin care se încerca demonstrarea drepturilor asupra
unui loc de moară. Astfel, o dispută pentru o moară a scos la iveală un document care ne conducea cu aproape două secole în urmă. După închiderea Mănăstirii Ețcani, actele sale de valoare au fost preluate de Mitropolia Iașului.
(va urma)
