România a trimis în Rusia 91,5 tone de aur fin, depozitate în baza unor documente oficiale care garantau păstrarea și restituirea lor. Peste un secol mai târziu, Banca Națională deține încă inventarele originale, dar aurul nu s-a întors. Povestea nu începe cu o legendă despre un tren dispărut și nici cu o comoară al cărei conținut nu poate fi stabilit. Începe cu procese-verbale, liste de inventar, semnături și obligații asumate de statul rus.
În toamna anului 1916, România se afla într-o situație militară disperată. Armatele Puterilor Centrale înaintau spre București, iar guvernul și familia regală se pregăteau să se retragă în Moldova. O mare parte a teritoriului național risca să ajungă sub ocupație germană și austro-ungară. Conducerea Băncii Naționale trebuia să decidă ce se întâmplă cu rezervele de aur ale țării. Păstrarea lor în București era periculoasă. Transportarea spre Moldova le putea salva temporar, dar frontul putea continua să se apropie.
Rusia era atunci aliatul României în Primul Război Mondial. În decembrie 1916, autoritățile române au hotărât transferarea unei părți esențiale a tezaurului la Moscova, cu garanția guvernului imperial rus. Primul transport a cuprins 1.738 de casete cu aur aparținând Băncii Naționale și două casete cu bijuteriile Reginei Maria.
Aurul BNR era reprezentat în principal de monede și lingouri.
La Moscova, casetele au fost depozitate în Sala Armelor din Kremlin. Reprezentanții români și cei ruși au participat la inventariere, iar în februarie 1917 a fost semnat un protocol care confirma valorile primite în custodie. Valoarea contabilă a celor 1.738 de casete era de aproximativ 314,58 milioane de lei aur. Cu bijuteriile Reginei Maria, totalul primului depozit ajungea la aproximativ 321,58 milioane de lei aur. Nu era o sumă estimată retrospectiv de istorici. Figura în documentele oficiale întocmite la predare.
În vara anului 1917, România a decis efectuarea unui al doilea transport. Situația militară rămânea dificilă, iar autoritățile de la Iași se temeau că și Moldova ar putea deveni imposibil de apărat. Trenul plecat spre Rusia a transportat bunuri ale BNR, dar și arhive, documente, obiecte de artă, valori ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni și patrimoniul unor instituții publice și private.
În acest al doilea transport, Banca Națională a trimis încă 188 de casete, cuprinzând o cantitate mult mai mică de aur, alături de titluri, documente și alte valori. Transporturile din 1916–1917 au însumat aproximativ 91,5 tone de aur fin ale BNR.
Este important să separăm acest aur de restul bunurilor evacuate.
Tezaurul de la Moscova nu însemna numai rezerva monetară a Băncii Naționale. Includea și documente istorice, manuscrise, tablouri, obiecte religioase, colecții numismatice, bijuterii și bunuri depuse de persoane private. Această diferență explică de ce formula „Rusia nu a restituit nimic” este incorectă.
După Revoluția bolșevică, noua conducere sovietică a refuzat să respecte obligațiile de restituire în forma asumată de guvernul țarist. Dar au existat restituiri parțiale. În 1935, Uniunea Sovietică a returnat României importante loturi de documente și arhive. În 1956 a avut loc o nouă restituire, incluzând obiecte de patrimoniu artistic și cultural, între care piese valoroase ale tezaurului istoric. Aceste restituiri nu au cuprins însă rezerva de aur a Băncii Naționale. Nicio parte din cele aproximativ 91,5 tone de aur fin nu a fost restituită ca depozit monetar al BNR. Aceasta este diferența esențială dintre patrimoniul cultural recuperat parțial și aurul rămas nerecuperat.
După 1989, România a reluat demersurile diplomatice pentru soluționarea problemei. Au fost înființate comisii mixte de istorici și experți, dar discuțiile nu au dus la returnarea rezervei de aur. Partea rusă a contestat sau a relativizat în diferite momente obligațiile istorice, în timp ce România a insistat asupra existenței documentelor de predare și a angajamentelor legale de restituire.
În martie 2024, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind tezaurul românesc aflat în Rusia. Documentul a recunoscut existența depozitului de 91,5 tone de aur fin și faptul că acesta nu fusese restituit, deși alte categorii de bunuri fuseseră returnate parțial în 1935 și 1956.
În octombrie 2025, Banca Națională a prezentat public o nouă secțiune documentară dedicată dosarului Tezaurului, cu inventare, copii ale actelor originale și informații despre tentativele de recuperare. Această arhivă este importantă pentru că mută discuția din spațiul legendelor în cel al documentelor verificabile. Putem identifica numărul casetelor, momentul expedierii, valoarea depozitului, instituțiile care au participat la predare și garanțiile asumate.
Nu putem afirma însă, pe baza documentelor publice, unde se află astăzi fiecare monedă sau lingou provenit din tezaurul României. După mai mult de un secol, traseul fizic al aurului nu poate fi reconstituit integral. Dar necunoașterea locului actual nu anulează documentele depunerii. România nu cere recuperarea unei comori legendare. Revendică un depozit monetar identificat în acte oficiale și garantat de statul care l-a primit.
În decembrie 1916, aurul a plecat pentru a fi salvat de război. În februarie 1917, primirea sa era confirmată prin documente. În 2026, inventarele există încă, iar cele 91,5 tone continuă să figureze printre marile revendicări istorice ale României față de Rusia.
