În toamna anului 1990, Muhammad Ali (născut Cassius Marcellus Clay; numele cu care s-a afirmat ca cel mai mare boxer la categoria grea din toate timpurile fiind Cassius Clay) nu mai era tânărul care dansa prin ring cu pumnii ridicați și îi făcea pe adversari să pară prea înceți pentru el, nu mai avea viteza care îl transformase într-o legendă și nici trupul de odinioară, iar boala Parkinson începuse deja să-i încetinească mișcările și să-i afecteze vorbirea, însă mai avea ceva ce nici timpul, nici boala și nici retragerea din box nu reușiseră să-i ia: un nume cunoscut aproape pretutindeni în lume.
Și, într-o zi, a decis să-l folosească nu pentru el, ci pentru niște oameni pe care nici măcar nu îi cunoștea. Era anul 1990, iar Orientul Mijlociu se afla în mijlocul unei crize care amenința să se transforme într-un război. La 2 august, Irakul condus de Saddam Hussein invadase Kuweitul, iar sute de cetățeni occidentali ajunseseră captivi în Irak și Kuweit, unii dintre ei fiind mutați în apropierea unor obiective strategice și folosiți de regimul irakian drept așa-numite „scuturi umane”, într-o încercare de a descuraja eventualele atacuri ale coaliției conduse de Statele Unite.
Printre cei reținuți se aflau și americani. Familiile așteptau, diplomații negociau, lumea privea, iar Muhammad Ali a hotărât să meargă la Bagdad. Nu era trimisul oficial al guvernului american și nu purta în servietă acorduri diplomatice sau amenințări militare, iar administrația americană privea cu scepticism asemenea inițiative particulare. Ali avea însă un avantaj pe care puțini oameni ai timpului îl puteau avea. Era Muhammad Ali.
Campionul care devenise musulman, omul care refuzase în anii 1960 încorporarea în armata americană în timpul războiului din Vietnam și plătise pentru această decizie cu titlul mondial și cu ani importanți din cariera sa, era o figură cunoscută mult dincolo de granițele Statelor Unite. Acum intra într-un ring în care nu existau corzi, arbitru sau gong. Adversarul era timpul.
Ali a ajuns la Bagdad în noiembrie 1990 și a așteptat zile întregi posibilitatea unei întâlniri cu Saddam Hussein. Călătoria nu era ușoară pentru el. Boala începuse să fie vizibilă, iar în timpul șederii sale a rămas inclusiv fără medicamentele de care avea nevoie și a trebuit să aștepte până când acestea i-au fost aduse. Cu toate acestea, nu a plecat. A vizitat locuri din Bagdad, s-a întâlnit cu oameni și a continuat să aștepte.
În cele din urmă, pe 29 noiembrie, Muhammad Ali și Saddam Hussein s-au întâlnit.
Nu avem nevoie să inventăm cuvintele rostite între cei doi pentru ca ceea ce s-a întâmplat apoi să fie impresionant.
Ali venise să ceară libertatea unor oameni. Saddam Hussein a acceptat eliberarea a 15 cetățeni americani. Câteva zile mai târziu, la 2 decembrie 1990, Muhammad Ali părăsea Bagdadul, iar cei 15 americani cărora li se permisese să plece din Irak erau liberi. Există însă un amănunt mai puțin cunoscut al poveștii. Ali nu era reprezentant oficial al Statelor Unite și, prin urmare, urma să se întoarcă acasă cu un zbor comercial, în timp ce majoritatea foștilor ostatici aveau transport organizat separat.
Șase dintre oamenii eliberați au ales totuși să rămână alături de el. Unul dintre ei, Harry Brill-Edwards, avea să explice mai târziu că au făcut acest lucru din recunoștință și respect pentru omul care făcuse acea călătorie dificilă și contribuise la obținerea libertății lor.
Astfel, când Ali a ajuns la aeroportul JFK din New York, lângă el se aflau șase dintre foștii ostatici, în timp ce ceilalți eliberați se întorceau pe alte căi. Presa americană relata atunci că Ali contribuise la obținerea eliberării grupului. Nu învinsese pe nimeni, nu ridicase niciun pumn, nu exista centură de campion care să-i fie pusă în jurul taliei, existau doar niște oameni care puteau, în sfârșit, să se întoarcă la familiile lor.
Gestul lui Ali nu a rezolvat criza din Golf și nici nu a împiedicat războiul care avea să înceapă în ianuarie 1991, iar eliberarea celor 15 trebuie privită și în contextul mai larg al momentului, deoarece Saddam Hussein elibera în acea perioadă grupuri de cetățeni străini în urma mai multor intervenții și vizite, iar la numai câteva zile după plecarea lui Ali a anunțat eliberarea tuturor străinilor încă reținuți, dar pentru acei 15 oameni, ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul lui noiembrie 1990 a însemnat libertate, iar pentru Muhammad Ali a fost încă un capitol al unei vieți în care lupta nu s-a terminat odată cu ultima apariție în ring.
Poate că tocmai aici se află partea cea mai frumoasă a acestei povești. Lumea îl cunoscuse pentru puterea pumnilor lui, pentru viteza picioarelor, pentru replicile memorabile și pentru centurile câștigate, dar într-un moment în care propriul trup începea să nu-l mai asculte ca înainte, Muhammad Ali a arătat că influența unui om poate continua mult după ce reflectoarele arenei s-au stins.
În tinerețe intrase în ring pentru a câștiga. În 1990 a intrat într-un altfel de ring pentru niște oameni pe care nu îi cunoștea. Și de data aceasta, când s-a întors acasă, nu purta o centură de campion. În urma lui veneau oameni liberi.
Credeți că adevărata măsură a unui campion se vede mai mult în victoriile sale sau în ceea ce alege să facă pentru ceilalți atunci când nu mai are nimic de demonstrat?
