Dovezi ale izolării endogame a unei etnii față de altele, în același stat, în aceeași regiune, sunt numeroase. Studiile asupra satelor rusești din Azerbaidjan au arătat că rușii se căsătoreau aproape exclusiv în limitele satului natal sau doar cu rușii din alte sate rusești, chiar dacă în aceeași zonă se aflau și numeroase localități populate de azeri [Дубова и др., 1989, с. 43]. Și la elvețieni căsătoriile erau strict reglementate și se încheiau în cadrul aceleiași comunități, frecvent în limitele aceleiași zone a satului, în același cartier. Până în anul 1874 existase interdicția oficială pentru căsătoriile cu cei de altă confesiune. Tinerii din sate diferite care totuși îndrăzneau să creeze o pereche se ciocneau cu ostilitatea necamuflată a băieților din comunitatea fetei. În unele sate, tânărul venit din altă localitate era nevoit să plătească o taxă bisericii sau comunității din care pețea fata.
Și în Spania, băieții care vizitau fete din sate străine riscau să se aleagă cu o răfuială fizică din partea localnicilor, în cazurile când satele nu tolerau „schimbul de tineri”. Dacă unul dintre acești băieți era prins de localnici, el putea fi bătut crunt, iar domnișoara care îi acceptase favorurile era supusă unui oprobriu din partea întregii comunități [Palacio Nacenta, 1974, p. 173].
Satele românești erau și ele marcate de rivalități mărunte. Lingvistul Dan Alexe, care a copilărit în județul Buzău, povestea cu haz că, atunci când lângă satul său natal, Cochirleanca, a apărut o extensie, numită nepretențios Satu-Nou, între cele două comunități învecinate și relativ înrudite s-a creat o frontieră simbolică, marcată de animozități reciproce. Alexe mărturisește spumos: „Într-atât de mare era ura între cele două comunități, încât atunci când am aflat că un văr îndepărtat avea să se însoare cu o fată din Satu-Nou mi s-a făcut rău fizic de repulsie, am avut o senzație de greață neomenească, precum cineva care se regăsește față în față cu reptilienii. La rândul meu, odată (și singura dată) când am traversat imprudent pe bicicletă Satu-Nou, mergând spre nebuloasa comună Bălăceanu, care putea la fel de bine să fie pe altă planetă, aproape că am fost linșat cu pietre și bețe de copiii săt-noveni, care identificaseră imediat apariția Dușmanului intrat insolent pe tărâmul lor”. Aceste rivalități, vechi de când lumea, întăreau, desigur, caracterul endogam al localităților rurale.
În Țara Moldovei, endogamia reprezenta, după toate evidențele, o condiție obișnuită, altfel nu ar fi fost posibilă menținerea acelei diversități și delimitări etnice pe care a descris-o cu uimire Dimitrie Cantemir: „Nu cred să mai fie vreo altă țară de mărimea Moldovei în care să întâlnești neamuri atât de multe și atât de deosebite. Afară de moldoveni mai locuiesc în Moldova și greci, albanezi, sârbi, bulgari, leși, cazaci, ruși, unguri, nemți, armeni, evrei și țiganii cei cu mulți copii”. Existau și mariaje între etnii, bineînțeles, dar, după cum a constatat autoarea unui studiu desfășurat pe această temă, „fenomenul căsătoriilor mixte în Țara Moldovei era unul periferic și n-a căpătat proporții însemnate” [@Felea, 2021, p. 15].
Fusese important și rolul bisericii în descurajarea mariajelor între etnii, în special dacă tinerii erau de confesiuni diferite. Citez din același studiu: „Totodată, numărul relativ mic al căsătoriilor mixte din teritoriul Țării Moldovei certifică faptul că Biserica Ortodoxă din Moldova, apoi și cea din teritoriul dintre Prut și Nistru, ca și cea din întreg spațiul românesc, nu și-a redus funcția doar la faptul de a fi un mentor duhovnicesc, dar a reprezentat o veritabilă instituție de păstrare a valorilor confesionalo-etnice ale enoriașilor săi, în acel timp egală cu păstrarea identității naționale” [ibid., p. 171]. În capitolul următor vom vedea că, în paralel, chiar dacă erau descurajate relațiile maritale cu străinii, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Romano-Catolică erau preocupate să nu admită mariaje între rude în cadrul unei etnii.
(va urma)
