
Cunoaștem că țările europene s-au confruntat în trecut cu un șir de conflicte interne deosebit de grele din cauza șovinismelor etniciste. Și finalul secolului XX a fost extrem de sângeros, mai ales în Balcani. N-au lipsit atitudinile șovine nici în țările din centrul sau vestul Europei, cu toate că acolo, de la mijlocul secolului XX, a fost cultivată ideea de multiculturalism, toleranță și spirit civic; în pofida educației și a ideologiei liberale, etniile se aflau în competiție unele cu altele, se manifestau secesionist (ca în Spania sau în Marea Britanie); băștinașii priveau cu reticență și cu un grad vădit de superioritate și la imigranții care se mutau cu traiul dintr-o regiune europeană în alta.
Aici merită să fie menționată o nuanță importantă în gradația cu care sunt respinși imigranții. Dacă belgienii, bunăoară, îi priveau cu superioritate sau cu reproș pe spaniolii, portughezii, italienii sau grecii care se mutau în Belgia din țările lor sudice (numite lazy South), optica lor s-a schimbat considerabil odată cu valurile de imigrație din Maroc, din Turcia și din alte state musulmane; în contrast cu marocanii și turcii, considerați „adevărați imigranți”, de categorie inferioară și generatori de probleme, europenii sudici au început să fie percepuți ca fiind de-ai locului și tratați cu maximă îngăduință (chiar dacă acești europeni sudici și-au păstrat trăsăturile culturale și au refuzat asimilarea în societatea belgiană) [Roosens, 1994, p. 93-95]. Acest exemplu din studiile de specialitate arată că intoleranța, inclusiv etnocentrismul și xenofobia, sunt, de regulă, cu atât mai intens exprimate, cu cât este mai vizibilă diferența de fenotip, de religie și de cultură între grupurile identitare. Un rol important îl are și populismul liderilor politici, bineînțeles.
În genere, o egalitate socială între etniile membre ale statelor-națiuni n-a existat niciodată, fiindcă dorința de dominare și concurența dintre grupuri e la fel de veche și de intensă precum rivalitatea dintre indivizi: pentru teritoriu, resurse, întâietate, putere, afirmare.
Știm că primele formațiuni statale polietnice, apoi imperiile au fost stratificate ierarhic nu doar social, ci și pe principiul identitar, ca niște piramide etnoculturale, cu cei considerați inferiori (etnic și rasial) plasați la baza construcției. Polisurile grecești tot polietnice erau: pe timpul lui Pericle, Atena avea doar 40 000 de cetățeni la 300 000 de locuitori (o parte considerabilă dintre aceștia fiind meteci și sclavi); aproximativ în aceeași perioadă, în Sparta locuiau 5 000 de spartani (15 000 cu tot cu familiile lor), având în preajmă 50 000 de perieci (oameni liberi, dar fără drepturi) și până la 200 000 de hiloți (un popor de-al locului, din Mesenia, supus cu forța și lipsit de libertate, care, nu o singură dată, a pornit revolte ample împotriva spartanilor asupritori) [Chamoux, 1985, p. 292].
În Roma antică, patricienii aparțineau unor ginți vechi, considerate de viță nobilă, iar restul populației, compusă din variate triburi și grupuri etnice, era plasată inferior în plan sociopolitic.
Și astăzi fracționalismul identitar, discriminările rasiale și etnocrațiile sunt omniprezente, îndeosebi în regiunile din Lumea a Treia, unde s-au păstrat numeroase triburi și grupuri etnoculturale indigene; în cazul lor, etnocentrismul este numit tribalism. Dar și în triburile mari există diferențieri pe baza afilierilor identitare. De exemplu, la tuaregii din nord-vestul Africii societatea se împarte tradițional în câteva clase, mai exact caste: nobilii cu fenotip deschis, oamenii liberi metisați și foștii sclavi, încă lipsiți de multe drepturi, închiși la culoare; ei așa și sunt numiți, ikelan, adică „a fi negru”.
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:






