Agatha Grigorescu este un nume mai puțin cunoscut astăzi decât cel al soțului ei, deși a fost ea însăși poetă, memorialistă și profesoară de limba română. Dar influența ei asupra literaturii române avea să se exercite și în alt fel. În 1916, Agatha avea 21 de ani. Rămăsese deja orfană de ambii părinți și își construia singură drumul în viață.
În același an, George Bacovia, în vârstă de 35 de ani, publica „Plumb”. Agatha descoperă volumul într-o librărie din București și este fascinată de versurile lui. Se îndrăgostește mai întâi de poezie și își dorește apoi să-l cunoască pe omul care o scrisese.
Îl va întâlni pe Bacovia și va rămâne lângă el. Dar avea să aștepte doisprezece ani până să-i devină soție. S-au căsătorit în 1928. El avea 47 de ani, ea 33. Viața pe care Agatha o alesese nu avea să fie simplă. Bacovia era un om fragil, cu perioade lungi de boală, dificultăți materiale și puțină disponibilitate pentru lucrurile practice ale existenței. Agatha avea să fie, pe rând și adesea în același timp, soție, profesoară, mamă, sprijin financiar, secretar literar și păstrătoare a operei lui. În 1931 s-a născut singurul lor copil, Gabriel.
Agatha s-a ocupat de familie, a susținut activitatea literară a soțului ei și a participat la editarea și păstrarea scrierilor sale. A strâns documente și manuscrise și, după moartea poetului, i-a reconstituit viața în volume memorialistice. Tot ea s-a ocupat de casa în care familia Bacovia avea să locuiască din 1933 și care, mai târziu, prin grija ei, avea să devină Casa Memorială „George și Agatha Bacovia”. George Bacovia a murit în 1957. Agatha i-a supraviețuit aproape un sfert de secol. A continuat să scrie despre el, să-i păstreze memoria și să-i apere opera.
Povestea lor începuse cu o fată de 21 de ani care văzuse într-o vitrină o carte numită „Plumb” și voise neapărat să-l cunoască pe omul care o scrisese. Poate că acesta este lucrul cel mai frumos în povestea Agathei: s-a îndrăgostit mai întâi de poezia lui Bacovia și și-a petrecut apoi o mare parte din viață având grijă ca ea să continue să crească în cel care o crea.
Pe 22 mai 1957, la ora 8.10 dimineaţa, mâna Agathei a oprit ceasul la momentul la care George Bacovia a murit, în cămăruţa lui din casa din Bucureşti, rătăcită undeva pe o stăduţă între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit. Şi totul a rămas până azi neschimbat în acel loc.
Una dintre cele mai bizare poveşti de dragoste din istoria literaturii române dintre George Bacovia şi soţia lui Agatha
Povestea este bizară nu atât pentru diferenţa de vârstă dintre cei doi, care însă a fost adesea subiect de discuţii mai mult sau mai puţin pline de ironie, ci pentru că s-a bazat mai mult pe un devotament şi o afecţiune lipsite de pasiune, dar care, în felul ei a ars mocnit. Bizară pentru că Agatha, o femeie altminteri ambiţioasă, care era ea însăşi poetă – o poetă mai degrabă minoră – şi-a dedicat viaţa acestui bărbat ursuz şi bolnăvicios, cu depresii profunde, asocial şi nu tocmai pasional.
Ce anume a făcut-o pe Agatha Grigorescu, o tânără de 21 de ani, orfană (mama ei a murit la câteva zile după ce a născut-o, iar tatăl în adolescenţă), să se îndrăgostească de George (pe numele lui real Gheorghie Vasiliu), la acel moment un tânăr de 35 de ani, care tocmai publicase volumul „Plumb”, îngrijit de Ion Pillat (care i-a adunat poeziile aproape în ciuda voinţei lui în acest volum apărut în 500 de exemplare)?
Nu era un bărbat prea înalt, avea ochii albaştri – ochi care, se pare, ar fi fermecat-o pe Agatha şi i-ar fi bântuit nopţile, după cum povesteşte în autobiografie – era mai degrabă plăpând şi bolnăvicios, iar în urmă cu doi ani, la vârsta de 33 de ani, fusese deja internat la sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti. De ce? Pentru că suferea cumplit, până la disperare, din cauza unei eczeme apărute în zona nasului, care i-ar fi apărut se pare din cauza unei varicele netratate corespunzător în perioada liceului, liceul „cimitir al tinereţii”. Această eczemă i-a torturat existenţa şi l-a făcut să nu se iubească prea tare şi să stea departe de compania oamenilor… Sau se poate să fi fost doar un pretext.
Dragoste sau ambiţie
Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte oamenii şi de-asta preferă să nu iasă decât rar din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui… Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui… „Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”
Ce a făcut-o, aşadar, pe Agatha să vrea să-i fie tovarăşă de viaţă lui George, căci înainte de a-i fi fost iubită sau, foarte târziu, soţie, Agatha i-a fost tovarăşă de viaţă devotată şi devotată a rămas şi amintirii şi operei lui după moartea poetului. Biografii tranşează povestea şi o consideră o femeie ambiţioasă şi lipsită de scrupule, care s-a căsătorit cu el din pasiune pentru… poezie. Deşi ea însăşi povesteşte că gândul ei „se ducea la modestia poetului, la ochii lui mari, albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică”.
Dacă ambiţia sau dragostea a făcut-o să-şi sacrifice viaţa toată fiindu-i şi soră medicală, şi administrator, şi soţie rămâne un mister. Cert este că, de la momentul întâlnirii lor pe Calea Victoriei, Agatha şi George au rămas în legătură şi au început să se vadă din ce în ce mai des. Însă Bacovia nu s-a grăbit s-o ia de soţie prea curând, iar idila lor s-a întins pe… 12 ani. Căsătoria are loc de-abia pe 22 iunie 1928, iar nunta, o săptămână mai târziu, pe 28 iunie. Agatha avea deja 33 de ani, iar George 47.
Dacă a făcut această căsătorie pentru că trebuia, pentru că lumea în care trăiau o cerea, pentru că Agatha avea nevoie de legalizarea acestei legături sunt iarăşi întrebări pe jumătate fără răspuns. Dar o formă specială de iubire cu siguranţă a existat, de vreme ce ea a fost dispusă să-l întreţină din salariul ei de profesoară şi să îl ridice din crizele psihice repetate. Căci la 47 de ani s-a internat iarăşi la clinica de neuropsihiatrie din Colentina. La 47 de ani, adică în perioada în perioada în care s-au căsătorit, o nuntă „cu cântec”, la care Bacovia a întârziat foarte mult, după cum povesteşte chiar Agatha în „Viaţa poetului”. La 55 de ani s-a internat din nou, la o altă clinică de neuropsihiatrie.
Acasă la George Bacovia
El visător, neatent la propria viaţă, retras, asocial, închis în lumea lui, lipsit total de spirit practic, depresiv. Ea, mai degrabă opusul lui, energică, activă, practică. Aşa arată şi încăperile lor din casa de pe strada Frăsinetului, care azi îi poartă numele, într-un Bucureşti mai puţin cunoscut, casă ale cărei lucrări tot Agatha le-a supravegheat şi în care Bacovia şi-a pterecut ultimii ani din viaţă şi unde a şi murit în dimineaţa zilei de 22 mai 1957.
Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele.
Azi, în sufrageria locuinţei devenită între timp casă memorială, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase totuşi obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când. Undeva, în spatele mesei, un mic „dulăpior” din lemn ascunde de fapt un aparat de radio din anii ’20.
Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, aşa cum povestea Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând… „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…/ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…/ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni…/ Tremur, tremur, tremur…/ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur…”
Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului.
Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag.
„Tot mai tăcut şi singur”
Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. „Scriu, meditez, fac muzică…”, i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri.
Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine.”
Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag: „Pierdut e tot în zarea tinereţii…”
