De ce era atît de tentant să lucrezi la Securitate? În anii ’50, un ofițer putea cîștiga de peste două ori cît un profesor În România comunistă, exista un loc de muncă unde salariul și avantajele puteau face diferența. Nu era fabrica, nu era școala și nici măcar Armata, era Securitatea.
Instituția care supraveghea populația și apăra regimul comunist oferea propriilor angajați un lucru pe care milioane de români nu îl aveau: un venit considerabil, completat de sporuri, indemnizații și diverse beneficii, iar diferențele nu erau deloc mici. În anii ’50, un angajat operativ al Securității putea ajunge să cîștige aproximativ dublul salariului mediu din România. Cu alte cuvinte, într-o perioadă în care majoritatea populației trăia cu venituri modeste, statul comunist plătea mai bine tocmai oamenii care aveau misiunea de a-i supraveghea și controla pe ceilalți.
Cît cîștiga un securist? Datele prezentate de istoricul Iuliu Crăcană în studiul „Salarizarea cadrelor Securității” arată diferențe surprinzătoare. Spre sfîrșitul anilor ’50, un sergent major de Securitate putea primi aproximativ 8.500 de lei pe lună, un locotenent ocupa funcția de șef de birou ajungea la aproximativ 18.000 de lei, iar directorul general putea primi în jur de 55.000 de lei lunar.
Pentru comparație, un învățător calificat cu 35 de ani vechime avea un venit de puțin peste 7.400 de lei. Adică un sergent major de Securitate putea cîștiga mai mult decît un om care își petrecuse aproape întreaga carieră la catedră.
Diferențele deveneau și mai mari la nivelurile superioare. În 1959, potrivit studiului citat, un locotenent din aparatul operativ regional, cu doi ani vechime, putea depăși 1.400 de lei lunar, în timp ce un profesor cu aceeași vechime primea aproximativ 725 de lei. Un lucrător operativ cu 10-15 ani vechime putea ajunge la aproximativ 2.600 de lei.
Un inginer principal din industria minieră avea un salariu tarifar de circa 1.450 de lei, iar un șef de serviciu operativ cu grad de general-locotenent putea depăși 6.000 de lei, în timp ce un director general din anumite ramuri industriale avea un salariu de bază de aproximativ 2.200-2.400 de lei.
Diferența nu era întîmplătoare. Regimul avea nevoie de oameni loiali, iar pentru această loialitate oferea nu doar statut și autoritate, ci și avantaje materiale. Salariul era doar începutul. Un ofițer de Securitate nu trăia doar din salariul de bază. La acesta se puteau adăuga sporuri de vechime, bani pentru haine, indemnizații de hrană, recompense și prime. Existau inclusiv ajutoare pentru familie. În anii ’50, de exemplu, era prevăzut un ajutor de familie de 1.000 de lei pentru fiecare copil, alături de alte forme de sprijin.
Mai existau prime pentru conducători auto și motocicliști, pentru activitatea de pază și diverse indemnizații. Practic, pachetul financiar era construit astfel încît cariera în aparatul de securitate să fie atractivă, dar exista o diferență importantă. Nu toți angajații Securității beneficiau de aceste avantaje. Personalul auxiliar, femei de serviciu, dactilografe sau secretare, avea, în general, salarii comparabile cu cele din alte instituții. O spălătoreasă din sistemul MAI putea avea același salariu ca o angajată din sistemul sanitar. Abia ulterior au apărut și pentru personalul civil anumite sporuri.
Așadar, privilegiile erau în primul rînd pentru oamenii din structurile operative. Și cine ajungea ofițer? Aici povestea devine și mai interesantă. În anii ’50, criteriul principal nu era neapărat pregătirea profesională. Conta enorm devotamentul față de regimul comunist. Potrivit cercetărilor istorice citate în material, erau favorizați oamenii considerați de „origine socială sănătoasă”, în special muncitori și țărani săraci, care demonstraseră loialitate față de noul regim.
Se urmărea inclusiv ceea ce propaganda comunistă numea „ura față de dușmanul de clasă”. Rezultatul? O parte dintre angajații Securității din prima perioadă au avut un nivel redus de educație și pregătire profesională. Și tocmai acești oameni au ajuns să ancheteze intelectuali, politicieni, opozanți și oameni considerați indezirabili de regim.
Au existat, bineînțeles, și schimbări. După 1964, în structurile Securității au început să ajungă tot mai mulți oameni cu studii superioare și cu o pregătire profesională mai solidă. Dar schimbarea nivelului de pregătire nu a însemnat dispariția represiunii. Metodele s-au modificat, iar aparatul a continuat să supravegheze populația și să reprime opoziția față de regim.
De ce conta atît de mult salariul? Pentru că Securitatea nu era doar o instituție. Era unul dintre instrumentele prin care regimul își păstra controlul, iar un sistem de asemenea dimensiuni avea nevoie de oameni care să rămînă loiali. Salariile mai mari, sporurile și avantajele sociale reprezentau una dintre metodele prin care statul își fideliza personalul.
Pe de o parte, milioane de români erau obligați să accepte lipsuri, salarii mici și un nivel de trai controlat strict. Pe de altă parte, oamenii aflați în aparatul represiv al statului primeau bani, beneficii și un statut social aparte, iar aici apare poate cea mai interesantă ironie a sistemului comunist: instituția care îi urmărea pe români pentru a se asigura că nu se abat de la linia partidului era una dintre instituțiile în care statul avea grijă ca angajații să nu ducă lipsă de avantaje. Nu doar frica ținea aparatul în picioare. Și recompensa avea rolul ei.
