Legenda spune că Constantin Tănase a murit după ce a îndrăznit să-i ironizeze pe soldații sovietici. Povestea are toate ingredientele pentru a fi memorabilă: un artist celebru, o glumă periculoasă, o amenințare și o moarte venită imediat după. Ceea ce îi lipsește este dovada că sovieticii l-au ucis.
Tănase a murit la București în dimineața de 29 august 1945, într-o Românie în care Armata Roșie era prezentă de aproape un an. Teatrul de revistă pe care îl transformase într-o instituție populară funcționa într-un climat politic radical schimbat, iar comportamentul unor militari sovietici devenise subiect de teamă, resentiment și satiră.
De aici pornește celebrul episod „Davai ceas”. În variantele transmise ulterior, Tănase ar fi ironizat de pe scenă obiceiul unor soldați sovietici de a lua ceasurile și alte bunuri ale civililor. Cupletul a fost asociat cu expresia „Davai ceas, davai palton”, devenită una dintre cele mai cunoscute formule atribuite umorului românesc din primii ani ai ocupației sovietice.
Povestea continuă într-o formă aproape cinematografică. Artistului i s-ar fi cerut să renunțe la glumă. El ar fi apărut din nou, încărcat cu ceasuri și cu o pendulă, spunând doar „El tic, eu tac”. La scurt timp ar fi murit, iar apropierea dintre cele două evenimente a alimentat suspiciunea că fusese pedepsit.
Chiar Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, instituția care îi poartă numele și reproduce această tradiție, precizează astăzi că teoria uciderii sale de către Armata Roșie nu a fost niciodată confirmată. Asta este diferența esențială dintre o poveste repetată de generații și o concluzie istorică.
Nici sursele referitoare la cauza medicală a morții nu sunt însă atât de simple pe cât se afirmă uneori. O versiune biografică răspândită susține că Tănase a făcut o amigdalită severă, urmată de febră și extinderea infecției. În această relatare, episodul ar fi început după consumarea unei băuturi reci. Este explicația medicală cel mai des citată în biografiile populare ale artistului.
Dar există și o mărturie publicată mult mai târziu în revista „Memoria”, potrivit căreia o informație atribuită autopsierului-șef al Institutului Medico-Legal Mina Minovici vorbea despre sânge în cavitatea peritoneală și ridica ipoteza unei rupturi de ficat sau de splină. Relatarea este indirectă și nu reprezintă un raport de autopsie contemporan publicat integral.
Tocmai aici apare problema. În sursele publice accesibile nu există, până acum, un document medical primar clar care să demonstreze nici scenariul unei simple amigdalite în toate detaliile sale, nici ipoteza unui traumatism provocat de sovietici. O mărturie târzie despre rezultatul unei autopsii nu poate fi transformată automat în probă de omor.
Mai mult, cele mai spectaculoase versiuni ale legendei au crescut în timp. Unele relatări vorbesc despre arestare, amenințări directe, agresiune sau intervenția serviciilor sovietice, dar lanțul lor documentar este slab. Faptul că un artist a satirizat un ocupant puternic și a murit în aceeași perioadă nu demonstrează, singur, o legătură cauzală.
Ceea ce poate fi afirmat solid este că Tănase a murit la 29 august 1945, la numai 65 de ani, și că zvonul unei răzbunări sovietice s-a legat foarte repede de memoria sa. Înmormântarea sa la Bellu a atras o mulțime impresionantă, semn al popularității pe care o câștigase după decenii de revistă românească.
Legenda este atât de rezistentă tocmai pentru că pare să explice perfect epoca: artistul care râde de putere și este redus la tăcere. Istoria documentată este mai puțin comodă. Satira la adresa sovieticilor are un nucleu real în memoria culturală, moartea a urmat la scurt timp, dar dovada că Armata Roșie l-a ucis pe Constantin Tănase nu a fost găsită. Între „El tic, eu tac” și moarte rămâne o coincidență dramatică, nu un verdict criminalistic.
