● Cînd se întîlnea cu cei de la „Junimea” unde-şi citea piesele, glumea pe seama lui Alecsandri, care-l ura de moarte pe autorul „Scrisorii pierdute”, se certa cu Negruzzi şi îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.
● La un moment dat, în vîrful carierei, i se cere un curriculum vitae. „Nu am, domnilor, decît patru clase primare pe care pot să le justific. […] Şi să spun pentru ce nu am decît patru clase primare. Văzînd că de acum încolo se îngroaşe lucrurile mi-am zis: mai bine la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene…” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale).
● Avea o cultură uluitoare, citea enorm, scria greu, traducea din limba franceză şi se prezenta astfel: „Sunt copil de părinţi sărmani şi fără nume. Am fost […] un copil neastîmpărat, sămînţă de idriot (grec), vecinic doritor de alte orizonturi. (Opere, VII).
● După moartea tatălui său rămîne singurul sprijin pentru mama şi sora sa pe care le întreţine toată viaţa cu bani obţinuţi din ceea ce publică.
● „Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricît de puţin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului.
Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun-simţ şi […] mă exprim, fără vreun fel original de gîndire, destul de limpede şi comod. Pe lîngă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp şi fost sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, cîştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia pînă să termin studiul dreptului.” (Opere, V, p. 467)
● „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filozof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimente de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri…[… ] Îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu mîhneşte peste măsură şi nu mă pot mîngîia decît a doua zi cu o născocire şi mai şi.” (I.L. Caragiale, „Începem”, 1909)
