Nicolae Filimon s-a născut la 6 Septembrie 1819, la București, fiind al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei. Studiază la Şcoala catihetică din curtea Bisericii Enei, cu dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi în cea a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii. A studiat şi la şcoala de cîntareţi bisericeşti a monahului rus Vissarion şi la şcoala de cîntăreţi de pe lîngă Societatea Filarmonică a lui I. Heliade Radulescu şi C. Aristia.
La vîrsta de zece ani este cîntăreț la biserica Enei, în parohia tatălui său. Își desăvîrșește cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali, iar începînd cu anul 1931, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola. Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea pînă la sfîrşitul vieţii, şi „Conțopist” la Departamentul Credinței.
La 26 Februarie 1856, în cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează în publicistică la ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici muzicale. În anul 1858, realizează o călătorie în Vestul Europei, care va constitui sursa de inspirație pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”. În anul 1858, publică în „Naționalul”, nuvela Mateo Cipriani sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, inclusă în volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar un an mai tîrziu, publică, în același ziar, nuvela „O baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul amintit.
La 17 Septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar al Comisiei Documentale, iar un an mai tîrziu, „Naționalul” publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în volumul „Excursiuni în Germania meridională”. În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela „Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă reeditîndu-i şi nuvela „Mateo Cipriani”.
În acelaşi an, „Naționalul” publică nuvela „Ascanio și Eleonora”, iar, spre final, în luna Decembrie, își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la „Naționalul” cu o cronică intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”. În anul 1861, „Revista Carpaților” publică nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii” şi debutează, în Independenţa”, cu cronici muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.
În Noiembrie 1861, începe o colaborare la revista „Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo. ”Un an mai tîrziu apare, în „Țăranul român”, basmul „Roman Năzdrăvan”, iar la sfîrșitul anului, i se publică și „Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos”.
În Mai 1862, este numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului, în acelaşi an „Revista română” a lui Al. I. Odobescu publicîndu-i în mai multe numere romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănîncă”, roman care îi va apărea în volum un an mai tîrziu şi care reprezenta o frescă a societăţii româneşti de la început de secol XIX.
Trebuie spus că activitatea de cronicar muzical și dramatic îl va ajuta pe Nicolae Filimon să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai tîrziu ale romanului „Ciocoii vechi și noi”: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea şi Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir. Datorită romanului său de căpătîi, Nicolae Filimon va rămîne în literatura noastră ca întemeietor al romanului românesc modern, iar prin intermediul personajului Dinu Păturică, el crea în literatura română, tipul parvenitului.
În Octombrie 1864, Filimon devenea epitrop al bisericii Enei, apoi își reia activitatea de cronicar dramatic la „Buciumul”, revista lui Cezar Bolliac. În anul 1865, publică în „Dîmbovița” ultimul său articol intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.
Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, cîteva dintre acestea fiind „Jocul bănăţean”, apărut în „Naţionalul” nr. 88 din 12 Octombrie 1858, „Literatură poporană. Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 Noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21 Noiembrie/3 Decembrie 1864, la Bucureşti.
Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori, primele tragediene la expoziţiunea de la Paris”, traducere după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24 Februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte”, publicată în 1859.
Nicolae Filimon a trecut la Domnul la 19 Martie 1865, fiind răpus de tuberculoză. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din București.
G. Călinescu scria despre el: „Filimon a fost primul nostru critic muzical profesionist, un folclorist cu însemnate merite; romantic și pitoresc în nuvele, dar înzestrat și cu apetența clasicului pentru fizionomii și caractere, el are în roman intuiții balzaciene și siguranța tonurilor fundamentale: de unde şi vigoarea cu care impune genului un model, un personaj, precum și un ideal etic şi social”.
Fostul prim-ministru Ion Ghica, îi făcea lui Nicolae Filimon un portret emoţionant: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce cîștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest pînă a roși cînd auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.
Surse:
