Există un loc pe Pămînt unde nu ai voie să mori. Nu e o glumă. Nu e o metaforă.
E o lege reală, într-un oraș real, unde trăiesc oameni reali. Și dacă simți că viața ta se apropie de sfîrșit, autoritățile te pun în avion și te trimit înainte să apuci. Orașul: Longyearbyen. 78 de grade latitudine nordică.
E cel mai nordic oraș din lume cu o populație permanentă de peste 1.000 de locuitori.
Iarna durează luni întregi fără o singură rază de soare. Vara, Soarele nu apune deloc zile la rînd, săptămîni. Temperatura coboară uneori la minus 30 de grade Celsius.
Nu e un loc unde ajungi din greșeală. Trebuie să vrei să fii acolo.
Și totuși, în jur de 2.000 de oameni aleg să locuiască în acest colț de lume înghețat, bătut de vînt arctic, înconjurat de gheațari și de noapte polară.
Legea
Din 1950, înmormîntările sunt interzise în Longyearbyen. Nu există cimitir activ. Ultimele înmormîntări au avut loc în prima jumătate a secolului XX, iar de atunci nimeni. Dacă ești bolnav grav și medicii cred că nu vei supraviețui, ești transportat pe continent, în Norvegia. Dacă mori în urma unui accident brusc, corpul este zburat afară din arhipelag pentru înhumare. Sună brutal. Și este, într-un fel.
Dar motivul din spatele acestei legi este și mai tulburător decît legea în sine. Descoperirea îngrozitoare
În 1998, cercetătorii au deschis mormintele vechi din Longyearbyen, cele din prima jumătate a anilor 1900. Căutau ceva anume. În Iarna lui 1918, gripa spaniolă a lovit orașul cu o violență nemiloasă. Zeci de mineri tineri au murit în cîteva zile. Au fost înmormîntați în solul înghețat, în grabă, fără prea multe ritualuri.
Optsprezece oameni. Îngropați în permafrost, stratul de sol care rămîne înghețat permanent, tot anul, la cîțiva metri adîncime.
Cercetătorii știau că permafrostul conservă. Și s-au gîndit la ceva înfiorător: dacă solul i-a păstrat intacți timp de 80 de ani, poate că în plămînii acelor mineri se mai află virusul gripal din 1918, unul dintre cei mai mortali viruși din istoria omenirii, care a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni la nivel mondial. Au forat. Au prelevat mostre tisulare. Au găsit material genetic viral, parțial conservat de frig.
Lumea medicală a respirat mai greu cîteva luni bune după acel anunț.
Permafrostul și secretul lui
Permafrostul din Longyearbyen nu e un simplu sol înghețat. E un congelator natural vechi de mii de ani și păstrează tot ce ajunge în el cu o fidelitate aproape perfectă.
Animalele preistorice găsite în permafrostul siberian aveau blana intactă, stomacul plin cu ultima masă, globii oculari neatinși. Asta înseamnă că orice corp îngropat acolo rămîne aproape intact zeci, poate sute de ani. Înseamnă că orice agent patogen din acel corp, virus, bacterie, rămîne închis în țesuturi, îngropat, adormit.
Nu mort. Adormit. Și permafrostul din Longyearbyen se topește. Schimbările climatice îl erodează an de an. Nimeni nu știe cu certitudine ce ar putea ieși la suprafață dacă solul continuă să se dezghețe.
Polarul
În Longyearbyen există o altă regulă care îți taie respirația. Nu ai voie să ieși din oraș fără o pușcă. Motivul: urșii polari. În arhipelagul Svalbard, din care face parte Longyearbyen, trăiesc mai mulți urși polari decît oameni. Aproximativ 3.000 de urși polari față de 2.500 de locuitori în tot arhipelagul. Ursul polar este singurul animal de pe Pămînt care vînează activ omul, nu din teamă, nu din greșeală, ci ca pradă.
Semnele de avertizare cu urși polari sunt puse la ieșirile din oraș. Oamenii de acolo se obișnuiesc. Copiii cresc cu asta. Dar nu o uită niciodată.
Copiii
Longyearbyen are o școală. Are o grădiniță. Are locuri de joacă. Copiii care se nasc acolo se nasc tot pe continent — femeile însărcinate sunt trimise în Norvegia cu cîteva săptămîni înainte de termen, pentru că nu există maternitate. Așadar: nu te naști în Longyearbyen. Nu mori în Longyearbyen. Ești binevenit să trăiești acolo, între cele două capete ale vieții, dar capetele în sine trebuie să se întîmple în altă parte. E un loc care există în afara regulilor normale ale existenței umane.
Un loc care nu acceptă nici începuturile, nici sfîrșiturile.
Astăzi
Orașul funcționează. Are magazine, restaurante, un muzeu al Arcticii, un aeroport.
Are o universitate, UNIS, University Centre in Svalbard, unde vin cercetători din toată lumea să studieze clima, gheața, fauna arctică. Are și cel mai nordic bar din lume, unde oamenii beau cafea caldă și se uită pe geam la întunericul polar care durează luni întregi. E un loc unde viața continuă, metodic, în ciuda frigului, în ciuda urșilor, în ciuda legilor bizare. Dar sub picioarele lor, permafrostul se subțiază.
Și mormintele vechi stau acolo, din 1918, cu secretele lor înghețate înăuntru.
Gîndul care rămîne
Suntem obișnuiți să credem că morții rămîn în urmă. Că îi îngropăm și ne continuăm drumul. În Longyearbyen, pămîntul nu lasă morții să rămînă în urmă. Îi păstrează. Intacți. Răbdători. Ca și cum ar aștepta ceva. Tu ai putea trăi într-un loc unde legea îți spune că nu ai voie să mori acolo?
Surse: The Guardian, ”You can’t be buried in this Arctic town” (articol verificabil despre legea din Longyearbyen); UNIS, University Centre in Svalbard, unis.no(instituție academică reală din Longyearbyen); Kirsty Duncan et al., studiu publicat în ‘Emerging Infectious Diseases’ (CDC), 1996, cercetarea virusului gripal 1918 în permafrostul din Svalbard; Norwegian Polar Institute, npolar.no (date despre fauna arctică și urșii polari din Svalbard)
